O gâscă sălbatică purta un colier de diamante. Zbura la mari înălțimi deasupra Pământului și cobora din loc în loc, ca să le dăruiască diamante unor oameni – aleși fără vreun algoritm previzibil.
Aș putea să mă opresc aici, fără să las de ce-urile și interogațiile retorice „la vedere”. De ce o gâscă sălbatică? Nu era mai potrivită o colombă aurie? Dacă nu aurie, măcar albă-ca-zăpada. Sau un elefant – că e cu greutate și vizibil de la mari distanțe. Are gâtul mai lat și-ar fi încăput mai multe diamante în colier. Cum adică, n-ați văzut elefanți (aproape) zburând? Pentru suprarealiști, e poveste răsuflată. Și de ce zbura gâsca sălbatică deasupra întregului Pământ? De unde știa în ce locuri să facă popas? De ce nu se știa în ce țară sau în ce cătun va fi următoarea oprire? De ce oamenii aceia aveau mai multă nevoie decât alții de diamante? Erau „predestinați” să capete diamante?
Un lucru era clar: pe măsură ce gâsca sălbatică împărțea prețioasele pietre, colierul rămânea la fel de frumos și de consistent…
Zilele trecute am luat o sfoară și am petrecut-o peste linia operației. Apoi am măsurat-o și am constatat că osul craniului a fost străpuns pe o lungime de 19 cm. Oricât de paradoxal ar suna, am mulțumit pentru măsura de har care mi s-a dat. N-am întrebat: de ce eu? Doamne, n-ai putut alege pe altcineva? De ce ai ales această „rețetă” pentru mine? De ce acum, și nu în alt moment al existenței mele? De ce și asta peste toate celelalte? Și-aș fi putut continua lista de ce-urilor. Dar n-am făcut asta. Pur și simplu n-am pus întrebări și nu m-am revoltat nici măcar o secundă.
Dacă există o măsură de har – „fiecăruia dintre noi, harul i-a fost dat după măsura darului lui Cristos” (Efes 4, 7), există și legitimitatea de a cere ca harul să fie înmulțit – „harul şi pacea să vă fie înmulţite!” (1 Pet 1, 2). După ce algoritm? – poate cel mai greu de înțeles! Dacă voia Lui e să-l înmulțească, va face întocmai. Nu e problema noastră de ce unii au primit o mare de har, alții doar un lac, și alții o cascadă nesecată – „și harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de mult” (1 Tim 1, 14). Înțelegând că și a suferi e un har. Tragedia nu e că trecem prin necazuri. Mai trist e când nu le biruim: Îndrăzniți, Eu am biruit!… Asta e partea noastră: să îndrăznim! Iar singurul algoritm de măsurare a harului e facă-se voia Ta!
19 cm!… Mă simt ca unul dintre cei ce-au primit un diamant.
.
lumea adam(a)ică 
Ne obisnuisesi cu aparitii mai dese, de aceea ingrijorarea isi facuse un cuib in gandirea unora. Dar acum se face lumina. De buna seama zburai la mare inaltime, si nu se prevedea urmatoarea „coborare”. Ne bucuram ca ne bagi in seama!
Fiecare cu diamant(ul)/(ele) pe care le-a primit, dupa masura Harului impartit, nu de noi.
Livius, a fost doar o ocazie de-a sta mai mult de vorbă cu El. Și de a-mi odihni ochiul drept, în spatele căruia a fost „buba”. Dar am avut parte și de o nouă biruință, despre care îți scriu, poate, în privat.
De altă parte, nu știu „cine” e gâsca sălbatică. E o metaforă. Sau mai mult?
Cred că „diamantele” sunt în strânsă legătură cu cunoașterea din 2 Petru 1, 2. E un fel de salut! 🙂
și după același algoritm de neînțeles unii sunt salvați, în timp ce alții nu… și mă tot întreb de ce eu, de ce nu mama mea, sau fratele meu…
Mihaela,
Sigur un răspuns e cel din Ioan 3, 19:
Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.
Și de-aici încolo, rămân multe neînțelesuri, care se schimbă-n neînțelesuri și mai mari…
Pingback: (ne)Înțeles | Pe cont propriu
Pingback: I love my life… | lumea adam(a)ică