Jurnalul unei minuni (5) – Fanta întunecată


…şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (Is 53,5)

light darkAu mai rămas două episoade din acest jurnal. El n-ar fi onest dacă ar lăsa la vedere doar părțile luminoase și-ar trece sub tăcere fantele întunecate. În orice caz, fără moarte, nu e înviere, și fără frângere, nu există minuni. Știu că primele șase luni după operație sunt hotărâtoare, iar eu abia am împlinit trei săptămâni și un pic… Nu cunosc ce-mi rezervă viitorul – care dintre noi știm în detaliu și cu certitudine? –, dar parcă nici n-ar fi corect față de Tatăl meu să tac o minune.

Frângerea, sau valea umbrei morții, sau cuptorul aprins a ținut trei zile și trei nopți. Din ziua intervenției, am o singură amintire: că la 7.15 a.m. am fost coborâtă în sala de operații. Din ce mi-a spus familia, la 2.30 p.m. am fost readusă în salon, după o intervenție de 6 ore și jumătate. Anesteziată total, cu osul frontal străpuns, am pierdut orice contact cu realitatea – adică tot un fel de „moarte”. Cei dragi m-au vegheat în orele de vizită, de la 15.00 la 17.00, mai mult printre lacrimi și rugi.

Următoarea amintire este de a doua zi – că infirmiera mi-a ținut cana cu ceai, să pot bea cu paiul și că a vrut să-mi dea supă cu lingura, dar fața mea era atât de amorțită, că nu-mi puteam deschide gura. Am luat puțină supă tot cu paiul. În timpul orelor de vizită, m-am bucurat să văd chipurile îndrăgite, dar nu eram în stare să fac conversație.

Cele mai multe amintiri din primele trei zile sunt recuperate din relatările familiei și ale colegelor de salon. Stările de inconștiență alternau cu momentele în care eram conștientă. Uneori, nu mai găseam niciun locșor în care să pot sta fără să mă doară ceva, și-atunci recitam capitole întregi din Biblie, pe care le știam pe de rost încă din adolescență: Isaia 53, Psalmii 19, 73 (ultima parte), 139, Romani 8, 28-39. Când am ajuns la propoziția „și prin rănile Lui suntem tămăduiți” din Isaia 53, am rămas blocată în contemplare vreme îndelungată. Adică El suportă rana, iar mie îmi dă vindecarea? Schimbă rana Lui cu tămăduirea mea? Ce fel de schimb i-rațional e acesta?

Când veneau să mă panseze medicii rezidenți, îmi spuneau să țin capul drept și privirea înainte. Însă capul meu asculta de legea gravitației și cădea înapoi pe pernă în câteva secunde. Nici nu știu cum au reușit să mă bandajeze! În a treia zi, medicii au încercat să mă ridice, dar capul îmi era atât de cuprins de vertij, încât m-am reîntors rapid la poziția orizontală. Nici nu putea fi vorba de a sta pe marginea patului.

Îmi mai aduc aminte de un înger de asistentă care venea la mine în acele zile de mistuire. Își punea mâna pe încheietura mâinii mele și mă striga pe nume, întrebându-mă cu o voce și o bunătate venite din alte sfere: „Cum vă simțiti?” Deși nu-i puteam răspunde, mă linișteau strângerea ei de mână și vocea cu accente de armonii cosmice.

La fiecare vizită din acele zile, Profesorul îmi spunea, ca un refren: „Veți fi bine, doamnă, nu vă faceți griji! Va fi bine!” Îl auzeam, dar acel bine mi se părea atât de departe!… Și totuși, cuvintele lui îmi sună acum a binecuvântare.

Am trecut și valea umbrei morții. De mână cu Tatăl meu. Pe mine, nu m-a părăsit nicio secundă.

.

foto

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De mi(nu)ne, De viaţă. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Jurnalul unei minuni (5) – Fanta întunecată

  1. marinelblaj zice:

    Ce frumos să vezi lumina şi în fantele de întuneric!… De fapt, unde poţi s-o vezi mai bine? Câtă dreptate ai şi ce frumos ai spus-o: „minunile nu se tac”! Mi-ai amintit dialogul avut cu fiul meu, când am părăsit spitalul, cu el vindecat, după aproape trei ani de luptă cu cancerul. I-am făcut o fotografie. M-a întrebat: „Vrei să am o amintire cu spitalul ăsta?!” Şi i-am răspuns cu lacrimi de recunoştinţă în ochi: „Nu, vreau să-ţi aminteşti cât de mult te iubeşte Dumnezeu!”
    Mulţumesc, Adama!

    • A.Dama zice:

      Marinel,
      Am avut o problemă asemănătoare cu fotografiatul: că eu nu voiam astfel de amintiri. Însă n-am scăpat de insistența celor de departe din familie, care voiau neapărat „să mă vadă cu ochii lor”. M-am uitat zilele astea la fotografii. Și-am constatat că aveam bonete haioase de pansament. 😉
      Dar cel mai important e că întunericul s-a împrăștiat deocamdată și a rămas lumina.
      Cu drag.

  2. Camix zice:

    Sunt emoționante toate episoadele acestea. Și toate aceste evenimente, momente au fost – îmi pare – ca o mișcare centripetă. S-au adunat și unit voci și gânduri din multe colțuri ale lumii. Și au făcut nu o gaură neagră, ci una albă.

    • A.Dama zice:

      Draga mea Camix, voi preschimba – poetic – gaura albă în inel și-l voi purta pe mâna dreaptă… ca un fel de balsam peste cicatrice. Sunt recunoscătoare că ne-am întâlnit în această mișcare centripetă, și m-am ales cu maci adevărați și delicatese! Ehei, câtă emoție! 🙂

  3. aquarele zice:

    Mulțumirile și lauda înălțate spre cer, amintirea bunătății lui Dumnezeu și înălțarea izbăvirillor Sale… și cântarea din instrumente de multe ori merg bine împreună 🙂

    • A.Dama zice:

      Aquarele,
      Să povestești cu El e o încântare, așa că lauda izbucnește de la sine. Iar instrumentele și cuvintele se pot împleti în cununițe de glorificare a Celui ce o merită deplin.
      Cu drag.

  4. Maria zice:

    Mi-au dat lacrimile citind, si cat e de adevarat, „prin ranile Lui suntem tamaduiti…” Domnul e bun!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s