Jurnalul unei minuni (3) – A fost, dar nu mai e!

…şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (Is 53,5)

Începutul minunii a fost chiar descoperirea tumorii, fiindcă ea s-a instalat discret, fără simptome. Eram mai obosită uneori, dar puneam oboseala pe seama anemiei. N-am avut dureri de cap care să-mi dea de gândit – foarte rar, apărea câte-o durere fulgerătoare care traversa fruntea de la o tâmplă la alta. Un algocalmin, și trecea. Însă linearitatea existenței a fost bruscată în ziua în care am uitat mai multe lucruri importante: am uitat să mă uit peste un document trimis de o colegă de facultate, chiar dacă îmi scrisese și sms să nu uit să îl verific. Pe Adămioara, o lăsasem în sat, dar când am vorbit cu ea la telefon, am întrebat-o ce căuta acolo. Nu mai știam că o lăsasem să plece. La ora 7 seara nu-mi mai aminteam că la ora 2 după-masa mă întâlnisem cu sora mea. Acesta a fost semnalul de alarmă care a determinat-o pe sora mea să mă ducă la Urgențe. Ulterior, a venit și colega mea dragă și a stat până la ore târzii în noapte, când s-a luat o decizie în privința mea.

La Urgențe, am fost tratată cu niscaiva aroganță: „Tu ce cauți aici?” Analizele de sânge erau bune, nu aveam febră, tensiunea arterială era bună; doar pulsul era prea mare. Dar nu eram un candidat serios pentru Urgențe.

Și-atunci a intervenit Cel de Sus, printr-o salvatoare sincronizare de factori. O doamnă doctor care se ocupă cu transplanturile de organe ale pacienților aflați în moarte cerebrală a aterizat cu elicopterul – venea de la un accident – și a intrat în spital. O asistentă medicală șefă – cumnata sorei mele – a apelat la doamna doctor pentru a mi se face un CT (Computer Tomograf). Și doamna doctor (s-)a impus: „Aici se face CT!” Sigur că investigația a relevat prezența tumorii, iar eu am fost mutată într-un salon de pe secția de Neurochirurgie. Dacă nu ateriza elicopterul acela cât eram eu la Urgențe, dacă nu punea piciorul în prag doamna doctor, poate mi s-ar fi dat drumul acasă fără să aflu de tumoarea care se instalase atât de discret și creștea de la o zi la alta…

A urmat RMN-ul, care a furnizat mai multe informații despre tumoare. Localizarea ei era foarte dificilă: în spatele ochiului drept, aproape de carotidă și de mulți centri nervoși importanți. Analizele de laborator ulterioare operației au arătat că a fost vorba de o tumoare benignă, încapsulată, foarte mare. În jurul capsulei, mai erau cuiburi de tumoare, ceea ce a făcut intervenția de extirpare și mai dificilă. Am făcut aceste precizări doar pentru a se înțelege de ce am afirmat cu convingere că Dumnezeu a intervenit uimitor. Acum pot spune că tumoarea a fost, dar nu mai e! Ce har!

A doua parte a minunii a fost că Profesorul m-a acceptat ca pacientă. Au fost scurte ezitări, telefoane primite de la mai multe persoane și, în sfârșit, Profesorul de la Cluj, șeful Clinicii de Neurochirurgie a preluat cazul meu. După cinci zile de spitalizare la Oradea, am fost transportată cu ambulanța la Cluj, unde am mai așteptat câteva zile până la intrarea în operație.

Am văzut cum ne-a călăuzit Tata pas cu pas, să ajungem la cel mai bun medic. Cel mai potrivit pentru situația în care mă aflam. La vizita de seară dinaintea operației, Profesorul mi-a spus: „Am văzut filmul. Știu exact ce am de făcut!”

Încurajator, nu-i așa?

.

foto