Jurnalul unei minuni (2) – Fiinţa luminoasă

…şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (Is 53,5)

În zilele de dinaintea operației, am avut ocazia să îi ajut pe cei imobilizați la pat: uneori, îi hrăneam cu lingura, le țineam cana cu ceai sau apă, ca să poată bea cu paiul din ea, alteori le împlineam alte dorințe. De exemplu, o domnișoară imobilizată care avea acasă porumbei m-a rugat să pun pe pervazul ferestrei hrană și apă pentru păsări, iar apoi a început să le vorbească porumbeilor pe limba lor, iar ei s-au înfățișat la fereastră la un ospăț pe cinste. E greu de exprimat în cuvinte câtă bucurie am putut vedea atunci pe chipul fetei!

Am stat multe zile printre oameni cu afecțiuni grave și foarte grave, acolo unde limita dintre viață și moarte e atât de fină, cât s-ar deșira un fir dintr-o pânză. Dacă pânza e neagră, firul se-ntoarce către moarte, iar dacă e albă, firul se-ntoarce către viață, fără ca omul să aibă în fapt un cuvânt de spus.

Dragostea lui Cristos m-a locuit și a dat peste… I-am urmărit pe oameni: fie pacienți, fie vizitatori, fie personal medical, și-am trecut de ceea ce izbește privirea, de înfățișarea exterioară și de toate diferențele: gras/ slab, înalt/scund, frumos/mai puțin frumos, imobilizat/mobil, arogant/înțelegător etc., și-am văzut partea luminoasă din fiecare om, acea parte cu care Creatorul tânjește să intre în legătură, ca să poată vorbi cu făpturile Sale. Orice om, în oricât de ingrată stare ar fi, are o parte de lumină în adâncul ființei sale.

Poate ni se pare ușor să nu ne oprim la ce izbește privirea, dar exercițiul are de fapt o adâncime și o greutate de care nu suntem vrednici decât atunci când dragostea Lui ne locuiește și ne schimbă toate definițiile. Fiecare om, fără excepție, e candidat la Împărăție. Numai de-ar fi cine să vestească Împărăția, Dragostea și Jertfa…

Vederea ființei luminoase a fiecărui om a fost deopotrivă o revelație și o lecție.

.

foto