Uneori te-ai înfășura în tăcere ca într-o mantie călduroasă pe un ger năprasnic.Alteori ai alerga la maraton – de mână cu tăcerile, ca și cum ele te-ar putea împiedica de la cădere.
Alteori ai schimba șuieratul trenului care te smulge din îmbrățișare pe tăcerile de la gura sobei…
Și-alteori ai da bucuros toate tăcerile pe sunetul unui singur arcuș de vioară.
Poate fiindcă tăcerile ne rostesc infinit mai expresiv.
Poate fiindcă ar fi hazliu să spui o cascadă. Nu mai bine te așezi în fața ei și o asculți decât să o interpretezi cu toate stângăciile posibile agățate la butonieră?
Poate fiindcă într-o revelație încapi cel mai sigur singur cu Celălalt, în aceeași tăcere.
În același Cuvânt.
.
Nu știu dacă ție îți plac, dar mie îmi plac teribil, deci ia-le ca pe ceva very precious:
Îhî, dear Camix, sunt prețioase!…
Se pare că e o modă printre profii (profele) de limbi străine. 🙂
Mulțumiri dulci, cum altfel? !
Ca „un susur blând și subțire”. (1 Împărați 19:12)
GhitaB,
Așa-mi doresc să-L aud… Nu ca un tunet.
Mulțumesc inimos de trimitere la… subiect și obiect! La obiectul subiectului. 🙂
Da, tare frumos ai zis! În faţa Cuvântului, doar tăcerea „grăitoare” este cea mai potrivită!
Alex dragă,
Altfel, am fi ispitiți de gândul că ale noastre cuvinte pot sta pe același rând cu Cuvântul. Să ne ferească!
Reblogged this on Frică şi cutremur and commented:
Orice comentariu e de prisos …