Elice


Un fel de poveste a Nimănui și a Tuturor

Mergea pe același drum de o bună bucată de vreme. Se opri doar când văzu în fața lui mastodontul care ocupa toată lățimea drumului și îi bloca înaintarea. Părea un fel de utilaj greu, dar rostul lui acolo nu era prea limpede. Nu putea să-l ocolească nici prin părțile laterale, fiindcă și de-o parte, și de cealaltă, îi atârnau un fel de brațe care se mișcau fără o traiectorie previzibilă. Dacă omul încerca vreun șiretlic, l-ar fi doborît cu ușurință, ca pe-o insectă.

Și chiar deasupra instalației uriașe se întindeau niște elice lungi, de elicopter. Păreau mai degrabă de decor, poate chiar prietenești, fiindcă nu se învârteau și erau colorate atrăgător.

Omul se opri în fața mașinăriei fără să știe ce să aleagă… Să înainteze? Dacă „dușmanul” ar fi trecut peste el ca un tăvălug, făcându-l una cu pământul? Să o ia înapoi la sănătoasa? Ca un veșnic urmărit? Aia e tot un fel de moarte…

Înaintă câțiva pași. Mastodontul se dădu înapoi tot atâția pași.

Omul se hotărî să încerce varianta cu calea întoarsă. Mastodontul înaintă în urma lui, păstrând distanța constantă. Ca-ntr-un vals.

Omul se opri din nou. Consternat. Orice-ar fi, rămân în picioare! Să vedem cât rezistă! Dar tocmai asta provoca iritația supremă de cealaltă parte a „frontului”. Mai bine înaintezi, mai bine te întorci, dar nu-ți sfida dușmanul cu verticalitatea ta iluzorie!

Ni s-a întâmplat să pășim pe un astfel de drum? Cel rău vrea să știm că e acolo. De netrecut și de neocolit. Dacă am îngenunchea numai un pic!? Dacă ne-am da bătuți și am cere milă!? Dacă am face tumbe și spume la gură de enervare, ca orice ființă normală la cap?! Numai să nu îl înfruntăm cu privirea semeață, păstrându-ne verticalitatea!

Omul rămase multă vreme locului, în picioare, cu privirea ațintită înainte și aiurea. Jocul cu înaintarea și retragerea avea același efect – de vals.

Atunci se întâmplă inevitabilul. Elicele care păreau doar de decor începură să se învârtă. Firav mai întâi, fără a schimba raportul de forțe. Însă pe măsură ce viteza lor creștea, curenții de aer formați avură efectul dorit de dușman: omul începu să se clatine,  să se încovoaie, deși se încăpățâna să nu cadă într-o parte sau alta.

Într-un târziu, îngenunche… Nu pentru a-i recunoaște dușmanului avantajul. Îngenunche în rugă, iar curenții de aer produși de elice nu-l mai puteau destabiliza. Era ca și cum în jurul lui s-ar fi ridicat un scut invizibil și indestructibil. Și știa că nu era singur – „prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi.”

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De cină (şi) de taină și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Elice

  1. Nico Rus zice:

    Foarte frumoasă povestea aceasta a Tuturor…

  2. liviuspuraci zice:

    Citesc in descrierea ta doua aspecte, amandoua deosebit de paguboase pentru orice „bun crestin”, ca despre asta vorbim,nu? Primul aspect, si care cu siguranta ne trimite in „moarte”, este FRICA ! S-a mai vorbit pe aici nu demult. Vorbeste Scriptura despre fricosi si soarta lor. Din frica (coplesit de frica), omul nu poate sa-si duca la indeplinire cele mai de baza indatoriri. Chiar unul dintre cele mai de baza lucruri ramane nefacut, acela de a merge, de a inainta. L-am invatat, daca bine imi aduc aminte, pe vremea cand nici nu stiam vorbi. Dar ne este frica, si nu mica, si de a vorbi ! Este tot ceea ce dusmanul vrea de la noi. Sa ne intepeneasca in nemiscare si in tacere, apoi isi porneste elicele.
    Al doilea aspect, diferit de primul,dar nu mai putin vicios, este de a sta in loc, dar nu oricum, ci in picioare, cu privirea sfidatoare, intepeniti in „cunoastere”, in pozitia noastra spirituala (a noastra), crezand ca de acolo nu ne va misca nimic. Omul intelept spune insa altceva : el zice „Doamne pazeste-ma de mandrie, sa nu stapaneasca ea peste mine, atunci voi fi fara vina, scutit de pacate mari”.
    Doar un scurt exercitiu de privire : „Inainta cativa pasi, mastodontul se dadu inapoi tot atatia”. Distanta a ramas aceeasi, dar in pierdere pentru dusman. Oare de ce „subiectul nostru” nu a continuat sa mearga inainte, doar era in avantajul lui. Nu stiu. Era doar semet in statura lui.
    Ceva asemanator spun povestile vechi (nu stiu daca-i adevarat), drumul spre tronul pe care sedea Solomon era pavazat diferit decat tot ce se vazuse pana atunci. De o parte si de alta erau plasati niste lei (pareau rupti de foame), iar cel ce dorea sa ajunga in fata suveranului trebuia sa treaca printre ei. Era normal pentru cei ce nu stiau, ca acei lei ii vor „termina” chiar acolo in fata, si spre desfatarea acestui rege excentric. Dar leii aveau legaturile lor, care nu ii lasau sa se miste chiar liber. Daca omul mergea chiar pe mijloc si nu tremura de frica, ajungea la destinatie. Daca se clatina, era vai de el..
    Dusmanul sufletului nostru este fioros, dar nu mai fioros decat il avem noi in imagine. Este primejdios, dar nu i se ingaduie mai mult decat „atat”. Domnul Isus spune: „Indrazniti, Eu am biruit lumea”. Daca stam astazi in picioare, este ca avem cunostinta cine este El, si ce a facut pentru ca noi sa fim biruitori.

    • A.Dama zice:

      Dragă Livius, mă bucură mult decriptarea făcută de tine povestioarei elicelor! Fiindcă nu de puține ori avem emoția că mesajul ar putea fi atât de încriptat, încât sensul intenționat să nici nu ajungă la destinatarii lui.
      Așa e, ne temem de orice izbește ochiul, și mai greu aflăm perspectiva corectă… pentru că e nevoie de îngenunchere pentru a o obține. Privirea semeață și lipsa de reacție, blocajul într-un punct care nu e neapărat confortabil, dar e „sigur” pe termen scurt pot foarte bine să traducă și necredința, nu doar mândria. Dacă am fi mereu conștienți în Numele Cui pășim înainte, n-am mai avea scuze pentru lipsa de reacție.
      N-am știut legenda cu leii lui Solomon. Dar nici nu m-aș fi încumetat printre ei. 😀 Acolo ar fi trebuit să mi se întâmple ca în povestea aia cu două perechi de pași, iar la un moment dat rămâne doar o pereche de pași… când te poartă Domnul în brațele Lui. Ei, da, așa aș fi trecut printre lei…
      Interesant e și că ai înțeles rostul elicelor. La început, ele nu par a fi agresive, par a fi prietenoase. Însă provocările pot apărea exact de unde te aștepți mai puțin…
      Domnul să ne păzească și să ne deschidă ochii, să vedem cu ochii Lui ce ne stă înainte!

    • mars zice:

      nu toti cei ce simt frica sunt fricosi. De fapt, a simti frica in fata necunoscutului este o abordare inteleapta .

  3. Daniel zice:

    Frumos. Iarta-ma, ADama ptr toate supararile pe care ti le-am pricinuit!

  4. GhitaB zice:

    Având în vedere finalul, să fie povestea a cât mai mulți! 🙂

    „Ştiu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, cînd umblă, să-şi îndrepte paşii spre ţintă.” (Ieremia 10:23)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s