de (ne)iubire

…Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.
Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că niciun ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el. (1 Ioan 3, 14-15)

Încă de mici copii aveam tendința naturală de a împărți păcatele în păcățele și păcătoaie, așa că niciodată nu ne-am reproșat greșeli mari, ci doar greșeli… tolerabile, care aveau întotdeauna o explicație logică: uite, de-aia mi s-a întâmplat, adică greșeli scuzabile. Și, din păcate, repetabile. Dar așa cum ne-am iertat prima dată că le-am comis, ne-am iertat și când s-au repetat…

Pe când mergeam la școala duminicală, iar eu aveam vreo 12-14 ani bătuți pe muchie, am asistat într-o vreme la un set de lecții despre iubirea vrăjmașului. Știți voi: „Iubiți pe vrăjmașii voștri!…” Când se făcea rugăciunea de după lecție, trebuia să-I spunem Domnului că îi iertăm pe dușmanii noștri și să rostim numele lor. Toate ca toate, dar eu aveam o mare problemă: nu aveam niciun dușman. După 3-4 duminici în care am repetat aceeași rugăciune, m-am cam plictisit, că n-avea niciun rost, niciun înțeles pentru mine. Însă a venit unul dintre învățători cu o detaliere a subiectului, care mi-a atras atenția imediat și m-a determinat să iau atitudine. „Dacă nu aveți vrăjmași, gândiți-vă la cineva care v-a enervat foarte tare săptămâna trecută, gândiți-vă la cineva pe care l-ați pocni dacă ați avea ocazia!” Chiar dacă nu vă e dușman, vă provoacă aceleași reacții ca un dușman real. Aha, deci…

Păi asta suna mai pe înțelesul meu. Una dintre surori mă enerva în mod aparte când îmi lua lucrurile fără să-mi spună. Și mi le înapoia într-o stare mai deplorabilă decât cea în care le luase spre folosire. Sau nu mi le înapoia și le găseam eu printre lucrurile ei. Of! De câte ori îmi făcea una ca asta, reușea să activeze în mine rezervoare de mânie despre care nici nu știam că se aflau acolo. Ei bine, nu era dușmanul meu, nu am ajuns să o urăsc, îmi era destul de ușor să o iert – doar era sora mea, nu? – și nu-mi era greu să o iubesc – doar sângele apă nu se face, nu?

Poate mi-a fost mai ușor să încep cu o anecdotă, însă versetele de mai sus, chiar dacă le-am citit de zeci de ori, parcă n-au avut un ecou atât de grav și adânc cât au avut zilele astea. Fiindcă mi s-a părut mereu greșit și păcătos să recurg la minciună dintr-un motiv sau altul, oricîte „îndreptățiri” mi-aș fi găsit înainte de a minți sau după…  Dar știam că n-am ucis niciodată, că n-am făcut oribilitățile alea și alea pe care alții le-au înfăptuit… Da, am acționat din mândrie, mânie, nechibzuință sau răutate, dar n-am călcat pe nimeni în picioare – la propriu -, n-am luat parte la atacuri sângeroase, la crime odioase…, n-am aruncat de pe vreun piedestal pe cineva, ca să îi iau locul.

Și totuși, mi-au revenit constant în inimă și conștiință versetele: plata păcatului este moartea și toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Deci plata păcatului – în general, nu plata unui păcat mare sau a unui păcățel? Înseamnă că și dacă am comis doar greșeli „explicabile”, „scuzabile”, fără a comite crime sau alte orori, plata e aceeași? Cum ar putea fi ucigaș unul care doar urăște? Ura e pe-aceeași treaptă cu crima? Doamne, dar e prea de tot! Ba mai mult, cei care își urăsc frații sunt morți… Nu au în ei viața veșnică. Doamne, asta trebuie să fie o exagerare! Nu? Și totuși, iartă-mă dacă am urât pe vreun copil de-al Tău în nechibzuința mea!

Poate am fi tratați cu indulgență dacă și Isus I-ar fi spus Tatălui: „Bine, merg să Îmi dau viața pentru frații Mei, pentru cei ce Îți spun Tată. Însă pentru cei care nu Te recunosc ca Tată, nu prea am motive să Mă sacrific! Mă înțelegi?!”

Știm prea bine că n-a fost așa! Și-atunci, de ce nu suntem apți de iubire? Fiindcă ni se pare că „știm” cine ne e frate, și cine nu? Oare ne gândim că ura și crima sunt totuna? Pe o rochie albă, impecabilă, pata de praf și pata de ketchup sunt tot… pete! N-au altă denumire. Poate de-aia ura și crima sunt la fel de grave! (???)

.

foto