de (ne)iubire


…Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.
Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că niciun ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el. (1 Ioan 3, 14-15)

hate or loveÎncă de mici copii aveam tendința naturală de a împărți păcatele în păcățele și păcătoaie, așa că niciodată nu ne-am reproșat greșeli mari, ci doar greșeli… tolerabile, care aveau întotdeauna o explicație logică: uite, de-aia mi s-a întâmplat, adică greșeli scuzabile. Și, din păcate, repetabile. Dar așa cum ne-am iertat prima dată că le-am comis, ne-am iertat și când s-au repetat…

Pe când mergeam la școala duminicală, iar eu aveam vreo 12-14 ani bătuți pe muchie, am asistat într-o vreme la un set de lecții despre iubirea vrăjmașului. Știți voi: „Iubiți pe vrăjmașii voștri!…” Când se făcea rugăciunea de după lecție, trebuia să-I spunem Domnului că îi iertăm pe dușmanii noștri și să rostim numele lor. Toate ca toate, dar eu aveam o mare problemă: nu aveam niciun dușman. După 3-4 duminici în care am repetat aceeași rugăciune, m-am cam plictisit, că n-avea niciun rost, niciun înțeles pentru mine. Însă a venit unul dintre învățători cu o detaliere a subiectului, care mi-a atras atenția imediat și m-a determinat să iau atitudine. „Dacă nu aveți vrăjmași, gândiți-vă la cineva care v-a enervat foarte tare săptămâna trecută, gândiți-vă la cineva pe care l-ați pocni dacă ați avea ocazia!” Chiar dacă nu vă e dușman, vă provoacă aceleași reacții ca un dușman real. Aha, deci…

Păi asta suna mai pe înțelesul meu. Una dintre surori mă enerva în mod aparte când îmi lua lucrurile fără să-mi spună. Și mi le înapoia într-o stare mai deplorabilă decât cea în care le luase spre folosire. Sau nu mi le înapoia și le găseam eu printre lucrurile ei. Of! De câte ori îmi făcea una ca asta, reușea să activeze în mine rezervoare de mânie despre care nici nu știam că se aflau acolo. Ei bine, nu era dușmanul meu, nu am ajuns să o urăsc, îmi era destul de ușor să o iert – doar era sora mea, nu? – și nu-mi era greu să o iubesc – doar sângele apă nu se face, nu?

Poate mi-a fost mai ușor să încep cu o anecdotă, însă versetele de mai sus, chiar dacă le-am citit de zeci de ori, parcă n-au avut un ecou atât de grav și adânc cât au avut zilele astea. Fiindcă mi s-a părut mereu greșit și păcătos să recurg la minciună dintr-un motiv sau altul, oricîte „îndreptățiri” mi-aș fi găsit înainte de a minți sau după…  Dar știam că n-am ucis niciodată, că n-am făcut oribilitățile alea și alea pe care alții le-au înfăptuit… Da, am acționat din mândrie, mânie, nechibzuință sau răutate, dar n-am călcat pe nimeni în picioare – la propriu -, n-am luat parte la atacuri sângeroase, la crime odioase…, n-am aruncat de pe vreun piedestal pe cineva, ca să îi iau locul.

Și totuși, mi-au revenit constant în inimă și conștiință versetele: plata păcatului este moartea și toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Deci plata păcatului – în general, nu plata unui păcat mare sau a unui păcățel? Înseamnă că și dacă am comis doar greșeli „explicabile”, „scuzabile”, fără a comite crime sau alte orori, plata e aceeași? Cum ar putea fi ucigaș unul care doar urăște? Ura e pe-aceeași treaptă cu crima? Doamne, dar e prea de tot! Ba mai mult, cei care își urăsc frații sunt morți… Nu au în ei viața veșnică. Doamne, asta trebuie să fie o exagerare! Nu? Și totuși, iartă-mă dacă am urât pe vreun copil de-al Tău în nechibzuința mea!

Poate am fi tratați cu indulgență dacă și Isus I-ar fi spus Tatălui: „Bine, merg să Îmi dau viața pentru frații Mei, pentru cei ce Îți spun Tată. Însă pentru cei care nu Te recunosc ca Tată, nu prea am motive să Mă sacrific! Mă înțelegi?!”

Știm prea bine că n-a fost așa! Și-atunci, de ce nu suntem apți de iubire? Fiindcă ni se pare că „știm” cine ne e frate, și cine nu? Oare ne gândim că ura și crima sunt totuna? Pe o rochie albă, impecabilă, pata de praf și pata de ketchup sunt tot… pete! N-au altă denumire. Poate de-aia ura și crima sunt la fel de grave! (???)

.

foto

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De viaţă și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

21 de răspunsuri la de (ne)iubire

  1. mitica zice:

    A. Dama, cineva mi-a cerut saptamana trecuta versurile de la cantarea
    ,,Dragostea e cea mai mare”.
    Eventual sa-i spun ceva si despre autor .
    Stiam ca o am copiata pe niste foi dar foile cine stie pe unde…
    Am dat ,,cautare” pe internet stiind ca e o cantare cunoscuta.
    Surpriza a fost mare .
    Am gasit mai multe variante cel putin la unele strofe
    [ se canta diferit in functie de …doctrina bisericii.]
    Strofa aceasta este insa identica.

    ,,. Cine zice că iubeşte
    Pe Domnul Isus Hristos
    /: Şi pe- un frate-al sau urăşte,
    El este un mincinos. :/

    Autorul s-a inspirat din aceeasi epistola.
    ,,Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos”

    Mincinos suna mai bland decat ucigas.
    Biblia insa nu spune ca mincinosii vor intra in Imparatia lui Dumnezeu.

    Asa ca tema asta este binevenita in aceasta perioada de ,,framantari doctrinare ”
    ,,SA LUAM AMINTE !
    [cum bine se spune in unele biserici inainte de citirea Bibliei.]

    • A.Dama zice:

      Da, Mitică, este bună paralela cu mincinoșii, fiindcă ei vor fi „afară” (Apoc. 21, 8).
      Acum, recitind versetul ăsta, mi-a atras atenția cuvântul „fricoșii”. Of! Cum am putea oare scăpa de toate fricile noastre?

      • mitica zice:

        „Cum am putea oare scăpa de toate fricile noastre?”
        Nu stiu daca acest verset este valabil la toate „fricile” noastre, dar sunt sigur ca este un mare adevar aici.
        Ioan 4 ;18
        În dragoste, nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste.

        • A.Dama zice:

          Mitică, mă preocupă subiectul fricii, fiindcă, uneori, când fac lista celor ce trebuie rezolvate într-o zi, mă apucă groaza, iar groaza și frica sunt surori. De obicei, leg groaza asta de necredință, că dacă n-am uita că e Cineva cu noi, care ne întărește, ne poartă de grijă, ne dă înțelepciune și chiar luptă în locul nostru la nevoie, atunci am fi câștigați. Uite că acum mi-ai dat alt argument – neiubirea e mai multă când frica e mai mare.

  2. GhitaB zice:

    Mi-am amintit versurile:
    „Îmi pare aşa ciudat
    Că avem atâta vreme pentru ură…
    Când viaţa nu-i decât o picătură,
    Între acest moment şi celălalt…
    Şi e neînţeles de trist
    Că nu culegem flori,
    Că nu privim la cer mai des,
    Că nu iubim…
    Noi, care atât de repede murim!”
    (nu cunosc autorul…)

  3. livius zice:

    Problema nu este simpla deloc, din moment ce Domnul Isus impune o conditie a iertarii noastre de catre Tatal. Ai citit pe acolo ? „…si ne iarta noua greselili noastre, precum iertam si noi pe ale celor ce ne gresesc noua…”
    Noi zicem ca stim aceasta ca pe „Tatal nostru”, dar daca ma indoiesc de adevar, mi-e teama ca raman indoit pentru multa vreme. Invat si eu din experienta mea si a celor din jur.

    • A.Dama zice:

      Da, Livius, sigur că am citit și… m-am cercetat de multe ori. E dificil atunci când iei decizia de a ierta, dar realizezi că ea nu se întâmplă instantaneu, chiar dacă decizia e luată. Iertarea își cere porția ei de timp.

  4. horvathliviu zice:

    Teoretic credem, însă ne comportăm foarte diferit cu un ucigaș și cu unul care urăște. Ucigașul e ostracizat de societate, de propria-i conștiință, și el ca persoană e altul ireversibil. Crima lui a schimbat lumea în rău. E adevărat ce spui despre ură, teoretic e așa, însă viața ne spune alta. Există o ură ”sfântă”, însă știu că nu de asta ai scris aici, însă de cele mai multe ori urâm pe cineva care ne vrea răul. Nu prea poți urî pe cineva care te iubește, sau e amiabil cu tine. Urăști pe unul pe care-l invidiezi că ți-a luat locul, te-a pus în umbră, că e mai bun ca tine, că ți-a vorbit de sus, sau de jos din mahala etc. Însă criminalul care ia viața cuiva, distruge o parte din univers. Face un rău incomensurabil, ireparabil, infinit regretabil, și ajunge la o stare de decădere cu Scaraosky, care în esență e ucigaș (Ioan 8).

    • L.I. zice:

      corect. minten or veni unii sa spuie ca a minti cu a omori pe cineva e totuna, ca amandoua sunt pacate. sa nu exageram, totusi. pocaitii poate ca urasc mai putin, insa uita mai mult decat altii sa iubeasca. sau iubesc asa numai din gura.

      • A.Dama zice:

        L.I., am scris în final că și omorul, și ura sunt pete pe rochia albă a Miresei. Or știm că rochia trebuie să fie impecabilă, fără niciun fel de pată…
        Recitește Apocalipsa 21, 8, să vezi câți vor fi afară… Unii pe care, poate, i-am tolera…
        De-aici încolo, doar să veghem și să ne păzim de orice „se pare” rău. Nu doar de orice „este” rău.

    • A.Dama zice:

      HorvathLiviu, de-aia ne e aproape imposibil să înțelegem de ce Dumnezeu îl iartă și pe ucigaș. Deși suntem de acord că acela iubește mai mult, căruia i s-a iertat mai mult.
      Cât despre a urî pe cel ce te iubește, poate se întâmplă să alterneze stările… Așa, în episoade.

  5. mars zice:

    Toate pacatele au drept consecinta ceva rau pentru om. Indiferent daca au fost sau vor fi iertate, efectele lor raman.
    Pentru om, unele consecinte mai pot carpite, ameliorate sau chiar vindecate, altele nu.
    Pentru Dumnezeu consecintele tuturor pacatelor pot fi vindecate complet si cred ca din aceasta cauza El nu face deosebire intre pacate. Pentru El conteaza doar binele care… lipseste atunci cand putea fi facut.

    • A.Dama zice:

      mars, bine-ai venit! O fi de martie? De (pe) Marte? 🙂
      Poate cei mai mulți, dacă ne-am analiza, am constata că lipsește mult bine care putea fi făcut. Și, dacă e să-mi citez un prieten: „binele e puțintel la făptură”. Cu atât mai măreț ne apare Binele făcut făpturii de Creatorul ei!

  6. mars zice:

    bine te-am gasit, A.Dama. Permite-mi sa constat ca aceeasi intrebare mi-am pus-o si eu de multe ori cand treceam in supermarket-uri pe langa rafturi pline cu batoane ce poarta acelasi nume 🙂

  7. Camix zice:

    m-am gândit la tine la începutul ăsta de primăvară. Să îți fie primăvara senină și plină de pace! și să toarne Domnul peste noi iubire din plin, deplin:

    • A.Dama zice:

      Și eu mă gândesc inevitabil, Camix. (Știi că Andi Moisescu spune la începutul fiecărei emisiuni: „Începe inevitabil o nouă emisiune Apropo Tv”?)
      Să ai și tu o primăvară cu sănătate și bucurii, cu iubire și împliniri!
      E frumoasă broșa!!! Am primit una și de la Prințesa. 🙂
      E ca o copilărire primăvara asta, nu-i așa?…

      • Camix zice:

        Nu știam că așa începe Andi, nu prinsesem de mult emisiunea. E haios, ca de obicei. Dar îl văd la Talente, unde e la fel de respectuos-finuț-haios.
        Eu una nu mă mai satur de primăvară, am așteptat-o de luni bune, spuneam tuturor care mă ”speriau” că vine iarna pe capul nostru: ”vine primăvara, vine primăvara.” ca pruncii, deci no…

        • A.Dama zice:

          Camix,

          Eu nu prea am șanse să o ratez alături de fani înverșunați precum Prințesa. Și la Talente își ciulește urechile la replicile lui, iar apoi sare cu câte-un compliment, de mă bucur că nu era în sală și nu avea microfon. 😉
          Și eu aștept primăvara de obicei… deși anemia mai stâmpără bucuria.
          Oricum, sunt copilul primăverii. Ar fi trist să n-o iubesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s