Auzeam la răstimpuri că noi suntem vase întocmite de Olar… De obicei, vasele nu se deplasează din proprie inițiativă, nu se umplu și nu se golesc fără a fi manevrate, mânuite de cineva. Un vas care stă pe raft mult și bine, fără a fi folosit, nu prea are noimă. Nu adaugă și nu scade nimic. Nu schimbă nici măcar statisticile. Scriam aici despre „bucuria” cănii pe care Stăpânul o folosește. Independența e o imposibilitate.
Tot la răstimpuri am auzit că noi ar trebui să fim un leac pentru lumea asta. (Formulele clișeistice ar putea fi extinse, dar, la ce bun?) Și, vrând-nevrând, mi-am amintit despre sora nu știu care, una dintre „spaimele” copilăriei mele. Când zicea mami: „Mergem la sora X”, simțeam deja înțepătura injecției pe care urma să mi-o facă.
Avea nevoie de un ac special, de o seringă și de medicamentul în sine, care trebuia preparat și injectat, cu știință și îndemânare. Dacă noi, creștinii, am fi un fel de instrumente – unii, ace, alții seringi – tot e mare nevoie de leacul propriu-zis, precum și de înțelepciunea și îndemânarea Celui ce mânuiește instrumentele și administrează leacul. Cu un ac izolat, nu faci o injecție. Nici cu o seringă fără ac. E nevoie de a pune împreună instrumentele, fiecare la locul lui.
Dar cum ar fi ca aceleași instrumente să fie folosite de Cel Rău? Ace, seringi… Oare ce-ar fi lichidul dinăuntrul seringii? Un medicament? Un drog în doză letală?
Dacă suntem vase ori instrumente, oare cine ne mânuiește? Ne încăpățânăm să credem că suntem pe cont propriu?
.
lumea adam(a)ică 
Niciodată nu suntem pe cont propriu! Dar e ciudat că acţionăm ca şi când am fi, de multe ori…
Şi totuşi, mă frământă o întrebare, după citirea acestei postări. „tot e mare nevoie de leacul propriu-zis”. Da! Dar oare nu ne-a fost lăsată la îndemână şi… acupunctura? Folositoare şi ea…
Marinel, și la acupunctură se folosesc mai multe ace, nu unul singur. Iar cât despre eficiența metodei, eu am îndoieli.
De fapt, îi vedem mereu pe unii și alții împungându-se. S-au vindecat vreodată?
NU, dar… poate s-au mai dezumflat! 😉
Atunci se strecoară mai ușor. 🙂
Frumoase gânduri, A.Dama! Da, aşa suntem noi, oamenii, veşnic încăpăţânaţi în dorinţa asta neostoită (şi păguboasă!) de independenţă, când ştim bine că avem mereu deasupra, dragostea părintească a Tatălui ocrotitor…
Alex, e bine că ai adus aminte despre Cine e deasupra. Fiindcă El vede tabloul în ansamblu… Iar noi, doar pătrățica noastră.
Pingback: Noi propunem, voi citiţi…dacă doriti (5) « Aradul Evanghelic
Cred că le putem lipi cumva:
„decît un rob în libertatea lumii
mai bine liber în sclavia Ta.”
(versuri de Florin Lăiu, poezia Ieșua)
🙂
Ghiță B,
Mai ales dacă alegem sclavia din iubire de Stăpân! 🙂