Cum ar fi să-l hrănești pe Fiul Risipitor? Nu o dată, de două ori, de nouă ori. Ci ani la rând… Să-i așezi farfuria cu mâncare înainte, cum i-o așezi propriului copil. Chiar dacă n-a muncit pentru mâncarea aceea. Iar când iese din casa ta, să-i dai și bani de buzunar. Chiar dacă știi care va fi destinația lor.
Cum ar fi să stai în fața sfatului cetății și să înduri reproșurile tuturor? „De ce-l ajuți dacă n-are pic de voință să se schimbe, nici pic de recunoștință? Așa nu vei face niciodată om din el! Nu ești tu părintele lui. Lasă-l pe taică-său să-l facă om!… Cine nu muncește nici să nu mănânce!”
Să ții fruntea sus și spatele neîncovoiat sub loviturile cuvintelor biciuitoare. Cu o singură socoteală în gând și în inimă: „Dacă iubirea mea nu-l schimbă, nici judecata lor nu-l va ucide.”
lumea adam(a)ică 
Aveam mare nevoie de aceasta incurajare,multumesc!!!
Simona, mă gândeam azi că într-o astfel de scenă nu prea încap spectatorii. Dacă nu suntem Risipitorul, dacă nu suntem Cel ce se îngrijește de nevoile lui, s-ar putea să ne regăsim printre Cei ce își dau cu părerea despre cât de corect e să faci un bine.
Și pentru mine e încurajator… Mulțumesc. 🙂
Nu cumva, in aceste conditii, exista pericolul ca el sa nu mai vrea sa se intoarca la casa parinteasca?
M-am gandit mult la acest pericol. Dar ce faci cand el este sotul /sotia necredincioasa?? Speri ca Mantuitorul sa lucreze si prin oglinzile lui… speri sa vina si el la ospat. 🙂
Simona, mai ales aștepți să fie la lucru iubirea Tatălui. Fiindcă dacă El nu atrage, orice acțiune de-a noastră n-are efect sau are efect de scurtă durată. E greu. Dar îndrăznim, fiindcă El a biruit lumea.
Dyo, există pericolul… Însă există și educația primită acasă înainte de plecare.
Până la urmă, Tatăl este Cel ce așteaptă cu dor și ardoare, nu ceilalți membri ai familiei. Orice întoarcere este la Tatăl.
Cum ar fi ?
Ar fi o mare minune !
Asa ceva a fost, este si va fi un lucru foarte rar…
Ar fi o minune si mai mare daca gestul ar veni din partea ,,fratelui mai mare ‘’.
Mai precis:
Ar fi o minune doar daca fr. mai mare ar fi experimentat el mai intai minunea nasterii din nou si ar considera ca gestul fata de fratele lui este o ,,fapta buna pregatita de TATA sa umble in ea’’ …si ca cei din jur vazand fapta lui sa-L slaveasca pe Dumnezeu.
Altfel lucrurile se complica destul de rau.
Cum ar fi ?
– ar fi cumva dar, oare ar fi bine ?, ar fi ceva bun?
Mitică, așa cum ziceam mai sus, până la urmă, orice întoarcere este la Tatăl… Nu la mama, nu la fratele, sora etc.
Ar fi ceva bun mai ales dacă la asta am fi chemați.
Iar asocierea Fratelui mai mare în bucurie cu Tatăl pentru orice fiu întors s-a dovedit O Dată pentru Totdeauna. De ce n-am tânji după ea?
Intrebarea aceasta imi aminteste de un fel de poveste in desfasurare.
Dupa un timp regizorul ajungand cu derularea povestirii la un punct culminant isi intreaba ascultatorii sa-si dea cu parerea cum va decurge de aici deznodamantul povestirii.
Urmeaza varianta I-a si apoi a II-a, ca nimeni sa nu se supere…
Incercand acum sa ma tin de povestirea din Biblie, ma gandesc ca ar fi un precedent fata de alti fii risipitori…
In drumul lor spre casa Tatalui sa se uite in dreapata si in stanga dupa un gest de mila din partea unui preot, a unui levit, sau chiar a unui samaritean… sa-l imbrace, sa-i dea mancare, adapost sau sa-l duca la vreun han.
Daca povestirea din Biblie este si o ,,paradigma’’?
Fiul risipitor ar trebui incurajat sa nu se opreasaca din drum pana va ajunge la TATA, sa-I spuna ceea ce TATA asteapta de la el, sa-i schimbe hainele dupa ce i-a dat imbratisarea iertarii, sa lase apoi in seama TATALUI reabilitarea si demersurile pentru celebrarea bucuriei gasirii fiului din pierzare si invierea lui dintre cei morti [in pacatela lor]
[tare m-as bucura ca aceste cuvinte ale mele sa nu ne opreasca de la a face ceea ce TATA asteapta de la cei din poporul lui rascumparat, ca sa fie ,,plini de ravna pentru fapte bune” si ,,cei dintai in fapte bune ]
Dragă Mitică, povestea ta e… de dorit să fie inspirată din realitate în orice grup, comunitate care cheamă Numele Lui.
Uneori, se bucură mai mult Cerul de cel ce se întoarce de pe căi greșite decât frații din apropierea lui…
daca in ani de zile nu l-o miscat bunatatea celui sau celei care-l intretine, nu cred c-o sa-l schimbe vreodata pe acest „fiu risipitor”. nu trebuie confundata facerea de bine cu incurajarea lenei.
Da, L.I., corect!
Nu sunt bune exagerările nici de-o parte (a celui risipitor), nici de cealaltă (a celui ce face bine din intențiile sale bune). Risipirea se sfârșește atunci când Tatăl îl atrage cu acea forță irezistibilă pe risipitor. Iar facerea de bine e bifată doar atunci când e cu trimitere. 🙂
Dă de gândit. 🙂
Să fi fost omul cu porcii un profitor? Sau să fi avut totuși o fărâmă de bunătate?
Dar indiferent de răspunsuri: oare ce ar fi cel mai bine pentru Fiul risipitor? : să-și găsească un „tată” mai „bun” sau… să nimerească în acele situații grele care prin contrast să-l ajute să aprecieze corect caracterul tatălui (/Tatălui)?
Totuși… gustul amar al pildei îl găsesc la fratele lui și la „calitatea” acestuia de a nu avea legături cu fiii risipitori. Unul s-a întors și a fost primit, dar celălalt… normal: nu cei sănătoși au nevoie de doctor.
Ghiță B,
Oare ai întâlnit vreun copil care să le spună părinților că „îmi cumpăr eu alți părinți”, nemulțumit fiind de vreun refuz al lor de a-i lua jucăria dorită sau dulciuri fără număr?
DUpă ce cresc, înțeleg și ei altfel lucrurile.
Iar educația de acasă poate atârna greu atunci când ești departe.
Mă gândesc că risipitorul s-a întors cu iubire destulă și pentru părinte, și pentru frate. Și când iubirea e la lucru, se mai întâmplă minuni.
Adama, citesc pentru a nu-ştiu-câta-oară „întrebarea” aceasta a ta (căci dincolo de „cum ar fi” e o altă întrebare, mult mai grea!) şi mă gândesc dacă ar exista un răspuns complet…
Cum ar fi? Cred că nu poate răspunde decât cel care încearcă… Dar ar fi cu siguranţă cristic!
Marinel,
Ar fi răscumpărător. Mai ales când e cu mandat.
Cum ziceau Dyo și L.I., există riscuri.
Iar când vin reproșurile: de ce ai ales să faci asta?, să știi că ai avut mandat. Și-atunci treci mai ușor pragul.
eu îmi imaginez continuarea poveștii. 🙂 După ce petrecerea s-a terminat și fiecare s-a întors la rutina zilnică, probabil, fiul risipitor va avea mai mult de lucrat decât celălalt fiu. Pentru că, deși a fost iertat, vindecarea vine oarecum pe etape? pentru că ar fi nedrept să nu existe, cel puțin pentru o perioadă, o diferență între cei doi? (cel puțin din punctul de vedere al fiului risipitor, care a obținut ceea ce era capital și nu ținea de el (iertarea), dar vindecarea, (care e partea lui?) poate fi obținută doar prin eforturi personale?)
Mihaela, e bine să ne gândim în perspectivă… Iertarea Tatălui poate fi instantanee, însă pentru a fi iertați cu adevărat de cei pe care i-am rănit prin acțiunile noastre, va fi nevoie de timp, de un proces mai lung sau mai scurt… Și cred că vindecarea depinde în mare parte de efectul iertării, atunci când ea devine eficientă. Mulțumesc de continuarea poveștii. 🙂
Adama, azi am avut parte de o predică „de excepţie” pe tema fiului risipitor! Am avut parte, poate, de zeci de predici pe tema acestei pilde. Dar niciodată nu am ascultat una care să-l considere pe fiul rămas acasă mai risipitor decât cel plecat şi întors. Sper să reuşesc să postez această predică a fratelui Nelu Vătran. Tulburătoare perspectivă!
Da, mi s-a întâmplat și mie să aud predici despre risipirea celui din Casă.
Doamne, iartă-ne!
Iubirea-de-mama nu stiu daca poate sa schimbe foarte multe intr-un om care inca nu constientizeaza pe deplin faptul ca „dintr-odata” este adult (cu responsabilitati), inclusiv fara a realiza situatia in care ii pune pe cei apropiati lui, respectiv pe propriii parinti, cei care-l hranesc. Presupunerea mea este ca un alt tip de iubire este cea de care are acest fiu nevoie, pentru a-l motiva, este clar ca pentru un gen de iubire grijulie, cum este cea de mama, acest fiu nu este dispus sa isi puna mintea si corpul „la contributie”. Uneori, unii dintre noi avem nevoie sa fim scuturati, altfel nu „functionam” conform standardelor socio-impuse. Probabil ca iubirea-de-Dumnezeu ar putea fi o solutie, dar daca nu si-a descoperit-o, atunci macar cea pentru o eventuala viitoare sotie, ar putea avea reale sanse de „succes” (si de a-l impiedica sa mai risipeasca darurile lui Dumnezeu). Probabil…
Eufrosina, bine-ai venit! Interesantă perspectiva cu dragostea sufletească (de mamă ori de soție)!
Totuși, nimic stă pe același „raft” cu Iubirea Lui. Dacă nu ne atrage Tatăl, câtă pierdere!