Când îți porți cu decență înfrângerile, iar victoriile cu umilință e semn că ai crescut.
de (re)ţinut
Exceptând articolele care au precizată o altă sursă, conţinutul articolelor de pe acest blog nu poate fi reprodus fără acordul meu. Vezi pagina De contactat!de (a)mestecat
lumea adam(a)ică 
Şi cel mai grozav semn că eşti puternic este să ai puterea şi să ştii când să te foloseşti de ea şi când nu. Aşa cred că poţi să-ţi gestionezi înfrângerile şi victoriile în lumina celor scrise de tine, A.Dama!
Marinel, dacă e să mutăm accentul dinspre creștere / maturizare înspre putere, ar fi interesant să vedem tot mai mulți oameni puternici care își gestionează înțelept puterea. Dar și înțelepciunea asta e curată și folositoare numai când vine de Sus.
Numai că la ce mai foloseşte puterea când maturizarea durează atât de mult, încât ajunge la plinătate în… senilitate?
Marinel, sunt doar contradicții evidente… Nici nu merită interogate. 😉
Mda. Uneori e suficentă constatarea, fie ea şi… interogativă. 😀
Marinel,
La cât mai multe răspunsuri îți doresc! Mai ales că ne-apropiem de un an nou-nouț…
Oh, sunt cam copleşit de răspunsuri, Adama! Şi ce-i mai trist e că am ajuns să constat că răspunsurile nu sunt decât seminţe ale viitoarelor întrebări…
Marinel,
Atunci te-ai putea odihni în căușul întrebărilor. Eu am încercat asta aici. 🙂
Cum deosebesti o bataie de un meci de box? Antrenamentul de razboi? Si victoriile, si infrangerile au in comun solitudinea; nu le imparti cu „adversarul” 🙂 (si se spune ca nu e bine sa fie singur omu’).
Sam, mi-ai adus aminte de simulările la examenele naționale. Elevii au aceleași emoții, e nevoie de aceleași cunoștințe acumulate, numai că rezultatul nu atârnă atât de greu precum examenul însuși… La antrenament, nu ești medaliat. Iar colegii intră în pielea adversarului. De care te simți – paradoxal – apropiat. Poate setul de reguli face diferența.
După cum joaca intervine spontan și se termină spontan, jocul are regulile lui, care trebuie respectate pentru ca rezultatul să aibă parte de recunoaștere.
Depinde de regulile după care se duce războiul…
E tocmai gandul pe care il „mestecam” in aceasta dimineata inainte de a deschide computerul. Printr-un efort de „mascare” a bucuriei victoriei, poti aparea smerit, dar sa stii ca nu este un lucru simplu sa tii cu decenta capul sus in situatia infrangerii. Numai cine nu a trecut pe acolo nu cunoaste sentimentul amar al privirilor dispretuitoare din jur. Si mai e ceva. De o infrangere, iti vor aminti „prietenii” si peste ani. Si ce-i mai rau, ca pe calea credintei, la cele mai multe infrangeri nici nu am putut macar sa facem cat un deget. Domnul Isus are o invatatura minunata in aceasta directie (Matei 6:19-34). Lupta noastra de zile sau ani poate deveni o mare infrangere din cauze pe care nu le putem controla. Si apoi mai este si punctul de referinta de unde privim infrangerea. Pe care tot cu „mandrie” il gestionam. Cand mi se intampla o infrangere, iar cei din jur ma impung, zic:” Domnul mustra si pedepseste pe aceia pe care ii iubeste”, dar cand ma refer la infrangerea altuia, mi s-a intamplat sa zic: „Domnul nu Se lasa batjocorit”, si bineinteles ca avem in minte ca aceste expresii sunt in Scriptura, dar nu ne amintim imediat (sau niciodata) unde anume sunt scrise. La foarte multi infrangerea provoaca stari de depresie care uneori duc foarte departe.
Livius, am fost într-un gând așadar. Și nu avem niciun merit pentru asta. 🙂 Mă gândeam, citindu-te, că uneori chiar noi înșine ne disprețuim pentru propriile înfrângeri. Și, mai mult ca sigur, Tata nu ar aprecia dacă ne-am bloca într-o atitudine autodisprețuitoare. Ar trebui să ne amintim mai des că și noi, și cel de lângă noi purtăm Același Chip. Și să ne mai acordăm șanse. Chiar și atunci când înfrângerile se țin lanț.
E bine că ai subliniat ambivalența reacțiilor față de propria înfrângere și față de înfrângerea altcuiva! Doamne, iartă-ne!
Reblogged this on Chrina and commented:
Ce frumos e rostit!!