Ce-am învățat de la Oscar și Tanti Roz


Oscar și Tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmitt a fost rețeta potrivită pentru (încă) o zi de carusel.

De fapt, fusese o săptămână toridă, cu aer irespirabil. Știrile accentuau atmosfera coclită, aiuritoare. Se pregătea suspendarea președintelui. M-am rugat două zile pentru ploaie, iar a doua zi a și plouat: cu tunete și fulgere.

Oscar mi-a povestit despre Tanti Roz și Peggy Blue. Nu-i frumos să scrii despre Oscar și Tanti Roz, e frumos să citești. Oscar e un băiețel de 10 ani, care suferă de leucemie. Ultimele zile din viață și le trăiește – la îndemnul lui Tanti Roz – ca și cum o zi ar fi 10 ani. Așa „împlinește” 110 ani. Tanti Roz îl îndeamnă să-i scrie lui Dumnezeu, iar Oscar o ascultă, deși mai întâi protestează că treaba asta n-are nicio noimă.

Oscar îi scrie lui Doamne-Doamne despre orice, despre spital și alți copii bolnavi, pe care-i consideră prietenii lui, despre părinți și doctorul Düsseldorf, dar mai ales despre Tanti Roz:

Numai Tanti Roz nu s-a schimbat. Oricum, mi se pare că e prea bătrână ca să se mai schimbe. Și-apoi, e prea Tanti Roz. Pe Tanti Roz, Doamne-Doamne, n-are rost să ți-o mai prezint. E o prietenă de-a ta, de vreme ce ea mi-a zis să-ți scriu. Problema e că doar eu îi spun Tanti Roz. Așa că trebuie să faci un pic de efort să-ți dai seama despre cine vorbesc. Le știi pe tanti alea îmbrăcate în roz care nu lucrează aici, dar vin să stea cu copiii bolnavi. E cea mai bătrână dintre ele.

De o sublimă descriere are parte Peggy Blue. Aș mai putea adăuga adjective, dar o las substantiv la vedere:

Peggy Albăstrea suferă de boala albastră. Locuiește în penultima cameră din capătul coridorului. Zâmbește frumos, dar nu vorbește aproape deloc. Parc-ar fi o zână care se odihnește puțin în spital. Suferă de o chestie gravă, boala albastră, o problemă cu sângele, care ar trebui să ajungă la plămâni și nu ajunge și colorează dintr-odată toată pielea în albăstriu. Așteaptă o operație, ca să devină din nou roz. Eu zic că e păcat, Peggy Albăstrea mi se pare foarte frumoasă așa cum e, albastră. Împrăștie atât de multă lumină și liniște în jur, încât când te-apropii de ea parcă intri într-o biserică.

Ultima scrisoare din carte e scrisă de Tanti Roz către Dumnezeu. E plină de (ne)taine. Iată cum sună post-scriptumul:

P.S.: În ultimele lui trei zile, Oscar își pusese pe noptieră o pancartă cu un anunț care cred că te interesează. Scrisese așa: „Numai Doamne-Doamne are voie să mă trezească.”

Ce-am învățat de la Oscar și Tanti Roz? Mai degrabă am reînvățat o sumedenie de lucruri. De exemplu, că poți să-i spui lui Dumnezeu orice, de la cele mărunte până la cele foarte importante, așa cum făcea Oscar, că era vorba de peștișorii din acvariu, că era supărat pe părinți, că le iubea pe Peggy Blue și pe Tanti Roz etc. Și-am reînvățat că unii oameni ți-l apropie foarte tare pe Dumnezeu. Într-o scrisoare, Oscar îi scrie lui Doamne-Doamne că atunci când vine Tanti Roz să-l viziteze, parcă vine El Însuși.

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Ce-am învățat de la Oscar și Tanti Roz

  1. 9 zice:

    Este o poveste emoţionantă, duce-amăruie. Ăsta e… gustul care l-am simţit după ce am citit piesa.

  2. Adela zice:

    Frumos scris, mi-a placut foarte mult cum ti-ai ales cuvintele. Multa bafta in continuare

  3. Pingback: Carusel | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s