Amărăciunea e o fată frumoasă
Cu ochii uscați și cu gura uscată.
.
Anunțuri
de (re)ţinut
Exceptând articolele care au precizată o altă sursă, conţinutul articolelor de pe acest blog nu poate fi reprodus fără acordul meu. Vezi pagina De contactat!de (a)mestecat
Iosif pe (dez)limitare cornelia pe puţinătate Teo Preluca pe strigăt de scară Iosif pe strigăt de scară Florin pe Cum e corect? (3) – a, a…
„frumoasă” [Placuta ?] cand o privesti de departe.
In momente de sinceritate va spune -merit sa-mi spuneti MARA.
Mitică, mulțumesc. Voiam să ajung la asta: la privitul de departe. Fiindcă amărăciunea are în ea o latură atractivă. N-ai întâlnit oameni care se complac în amărăciune și își pun medalii în piept că „au dreptul” să fie amărâți? De-aia am spus că e o fată frumoasă. Privită de departe, din spate, te atrage. Dacă te apropii și o întrebi cum o cheamă, poți vedea că silueta nu se potrivește cu chipul uscat. Abia atunci îți dai seama că nu ai vrea să te întovărășești cu amărăciunea…
E un paradox să te cheme „Cea plăcută” și să preferi „Cea amară” (amărâtă)…
[iata ce „conexiune” a facut Duhul Sfant in mintea mea – de aceea am scris prescurtat…]
Au călătorit împreună pînă ce au ajuns la Betleem. Şi cînd au intrat în Betleem, toată cetatea s-a pus în mişcare din pricina lor şi femeile ziceau: „Naomi (Plăcută) este aceasta?”
Ea le-a zis: „Nu-mi mai ziceţi Naomi; ziceţi-mi Mara (Amărăciune), căci cel Atotputernic m-a umplut de amărăciune.
La plecare eram în belşug, şi acum Domnul mă aduce înapoi cu mînile goale. De ce să-mi mai ziceţi Naomi, cînd Domnul S-a rostit împotriva mea, şi Cel Atotputernic m-a întristat?”
Mitică,
Da, numai prin Duhul puteai ajunge la textul acesta… Versurile de mai sus erau prea slabe și stângace.
Niste coliriu, niste lipstick, se poate repara, nu aruncam fata numai pentru atata. Asta in caz ca s-ar vrea schimbata, in caz ca amaraciunea e pe undeva optiunea cuiva si nu e amaraciunea aceea care vine peste om, fara ca omul sa aiba putere de control asupra ei, cel putin in prima faza. Sunt oameni care vor sa fie si ei cineva, fie si amari. Neputandu-se defini prin nimic altceva, devin amarati, devin bolnavi atacati de fantezie, melancolici si se complac in stari din acestea cu scopul de a atrage atentia asupra lor. Cersesc dragoste si atentie. Pot fi refuzati? Trebuie sa se gaseasca cineva care sa dezbrace amaraciunea de conditia sa atractiva si sa o arate asa zaluda cum e de fapt. Sa i se dea de inteles omului ca nu e nimic fermecator in a poza ca amar. Ma refer strict la amaraciunea aceea ingrata, statornicita, nu la cea adevarata care vine si trece.
Katia,
Mulțumesc că ai dus mai departe meditația asupra amărăciunii, mai ales că ai pus accentul pe felul cum se descurcă sau se încurcă cineva în fața invaziei ei! Mă gândesc, în dreptul meu că, dacă persist mult în amărăciune, e ca și cum Dumnezeul meu n-ar fi destul de puternic să o alunge. Am stat multă vreme în stația asta, și tot „mersul trenurilor” s-a dat peste cap.
Dar lăudat fie El că ne mai dă câte-o avalanșă, care ne împinge din spate, să o luăm la sănătoasa înainte! 🙂
Dupa a mea parere este un amalgam de neputinta, ura, iubire in doza de „cola”, un planset fara lacrimi si un strigat mut, putem condimenta cu ceva dulce amarui!
Condimentăm, Ștefan. Numește-ne condimentul! 🙂