Patimile Crăciunului (7)


Vor fi fiind multe cărămizi în acest zid care ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu și să stăm (locuim) în Prezența Lui binecuvântată.

Fiindcă asta aveam pe inimă: să scriu 7 episoade (micuțe), mă voi opri aici. Fiecare poate continua exercițiul pe cont propriu.

Poate cea mai neașteptată cerere care mi-a fost inspirată în această perioadă a fost să-mi cer iertare că le-am adus închinare îngerilor, așezându-i mai presus decât sunt. Ei sunt slujitori ai lui Dumnezeu, ca noi, cei care credem în Cristos și în Jertfă. Am participat la cenacluri literare, am ascultat, citit și scris poezii în care îngerii primeau onoare și închinare. Îngerii ne-ar fi oprit, probabil, dacă li s-ar fi dat voie să ne vorbească. Închinarea I se cuvine doar lui Dumnezeu.

Voi reveni acum la cărămida pe care scrie neiertare. Omul se împiedică în primul rând de „carne și sânge”, deși nu cu ele avem de luptat (Efes 6, 12), ci cu duhurile răutății. Pe oameni îi vedem, dar duhurile răutății nu le vedem. Ați văzut hoți în acțiune? Primul gând al oricui este să-l condamne pe hoț. Prima luptă este cu omul. Să fie imobilizat și predat agenților de poliție, iar „sistemul” să se ocupe mai departe de el. Există o forță care-l împinge pe om la furt. Cu acel duh rău trebuie luptat. Și nu se poate lupta cu el, dacă nu există, mai întâi, iertare. Dacă Cristos îl iartă pe hoț, eu de ce nu procedez ca El?

De multe ori, procesul iertării durează. Dacă ne-am înrolat într-o biserică, foarte ușor condamnăm pe oricine merge pe lângă rândurile noastre frumos aliniate. Creștinii pe care-i știu eu sunt tăioși. S-au îmbrăcat cu o haină în care se simt confortabil, iar apoi s-au tăvălit cu ea prin adeziv și prin cioburi de sticlă. Așa îmbrăcați traversează mulțimile, tăind în stânga și-n dreapta, înainte și-napoi pe oricine nu poartă același costum.

Dacă Dumnezeu e Tatăl oricărei făpturi și Dumnezeul duhurilor oricărei făpturi, nu am de ce să-i port eu pe oameni în spinare, cu păcatele lor cu tot. Ei trebuie lăsați în mâna lui Dumnezeu. Partea mea e să-i iert, cum mă iartă și El.

Haideți să nu trecem într-un an nou cu neiertarea atârnată de inimă! Greutatea ei ne strâmbă inima.

Și voi încheia cu necredința. Oare va mai găsi El credință pe pământ? De multe ori, Dumnezeul în care credem e unul cuminte, care stă în cerul Lui fără să ne deranjeze prea tare. Noi Îl lăudăm dintr-un simț al datoriei, Îi mulțumim că Fiul Lui a făcut pentru noi totul, iar noi putem sta cu mâinile în sân și să ne vedem de viața noastră în continuare, așa cum o gândim și cum ne putem strecura cel mai bine printre jaloane (reale sau imaginare). Oare cum e Dumnezeul în care cred? În care crezi? M-am întrebat asta și aici.  Cum era Dumnezeul acelor măicuțe care se rugau în beznă adâncă?

Credință înseamnă să nu te retragi din luptă nici atunci când ai rămas fără arme. Atunci te poți baza pe Cel ce luptă pentru tine, iar victoria e asigurată. Dacă e cel mai mare și singurul Dumnezeu adevărat, să nu-L facem mic și neputincios datorită necredinței! Să nu fim hoți de slavă!

Doamne, iartă-ne pentru neiertare și necredință! Iubește-ne a nu știu câta oară! Iubirea Ta ne e singura minune!

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s