Voi mai numi câteva cărămizi din zidul despărțitor dintre mine și Dumnezeu. În săptămânile de dinaintea Crăciunului, mi s-a dat înțelegerea duhovnicească a necesității iertării pentru toate acestea. Uneori, am fost trezită noaptea, iar inima mea pur și simplu știa pentru ce să se roage.
1) Într-o zi, pe când stăteam lângă aragaz, învârtind în mâncare, m-am pomenit rugându-mă pentru înfrânarea limbii. De fapt, în momentul acela de socoteală cu El, Îi spuneam că n-am făcut păcate mari, că n-am ucis, de exemplu. Dar nu mi-a luat decât o fracțiune de secundă ca să mă întreb: „Dacă am ucis cu vorbele mele?”. Mi-am cerut iertare pentru orice cuvânt nefolositor pe care l-am rostit. Mi-am cerut iertare dacă am ucis cu vorba. Am văzut din nou minciuna la fel de gravă ca o crimă. M-am rugat pentru o vorbire dreasă cu sare și să nu îi mai rănesc pe cei din jur cu cuvintele pe care le rostesc.
2) Iertare pentru autoîndreptățire, pentru că de-atâtea ori ne-am socotit mai buni decât alții. Pentru că am fi vrut să-I forțăm lui Dumnezeu mâna să le arate celorlalți că e de partea noastră… Uităm că orice lucru bun este spre slava Lui, nu spre îndreptățirea noastră.
3) Așa cum există o frică de Domnul, care purcede omul către înțelepciune, există frica păcătoasă, pe care Cel Rău o folosește, ca să controleze omul. Mi-am cerut iertare și pentru fricile mele, pentru că atunci când mă tem și groaza mă cuprinde, nu-L văd pe Dumnezeul meu așa cum este El: atotputernic și iubitor.
4) O altă cărămidă poartă numele control. A denunța folosirea păcătoasă a controlului nu înseamnă pledoarie pentru lipsa de control. Controlul e necesar, dar există o diferență pentru cei ce sunt ai lui Cristos, fiindcă El e Cel ce exercită controlul în sau prin ei. E dificil să raționalizezi felul în care controlul Îi revine lui Cristos, fiindcă sunt cel puțin două extreme în care poți cădea: să te sperii de ceea ce-ți cere Cristos să faci și se bate cap în cap cu argumentele tale raționale ori să faci mai mult decât îți cere, fiindcă râvna este peste măsură.
A controla pe cineva poate fi păcătos (nu mă refer la profesiile care implică răspundere și exercitarea autorității). Mă refer aici la controlul prin care iei o ființă din mâinile lui Cristos pentru a o controla tu însuți. Ca și cum gândirea mea sau filosofia mea de viață, alegerile mele ar trebui să devină automat normă și pentru celălalt. Chiar dacă celălalt nu pare deranjat de acest lucru, ar trebui să mă autosesizez. Pe oameni, nu-i ducem la noi înșine, ci la Cristosul din noi.
A te lăsa controlat poate fi păcătos. Ne lăsăm controlați de idolii noștri, de propriile dorințe, de propriile așteptări. Petrecem ore în șir cu gândul la aceste lucruri, fără să ne întrerupem din gândirea deșartă, amintindu-ne cine suntem, de cine depindem în adevăr și Cui I se cuvine slava în vecii vecilor.
5) Și mă voi opri amintind de bârfă. Nu ne îndoim că e păcătoasă, fiindcă bârfitorii, ucigașii, mincinoșii, curvarii, închinătorii la idoli vor fi afară din Împărăție… Dar poate la fel de păcătoasă e aprobarea tacită a celor ce bârfesc în prezența noastră, chiar dacă noi nu rostim niciun cuvințel. Doamne, iartă-ne!
lumea adam(a)ică 