Patimile Crăciunului (5)


Încă o cărămidă, care are o greutate considerabilă, este negativismul. Înainte de a vă spune ce înțeleg prin negativism, să lămurim un lucru: îndepărtarea acestor cărămizi din zidul clădit între noi și Dumnezeu e o acțiune în colaborare. Singuri, nu avem tăria necesară, iar Dumnezeu nu trece peste voința noastră.

Negativismul la care fac referire e o abordare a vieții și a provocărilor ei prin negații: nu vreau, nu pot, nu eu, nu-mi place, nu știu, nu-mi convine, nu înțeleg, n-are rost, nu m-am săturat, nici să n-aud,  printr-o succesiune de atitudini de negare, care include și refuzul de a trăi, a spune nu vieții. La acest refuz, mă voi opri puțin.

Deși a fost surprinzător să citesc pe unele bloguri despre sinucidere în preajma Crăciunului, m-am gândit mai apoi că nașterea rimează cu moartea. Și cu o naștere iar.

A persista în negativism e păcat. Chiar dacă nu voi intra în amănunte, cu episoade concrete, am să vă spun că, uneori, dorința mea de a ieși din această viață avea ca motivație dorul de a fi cu El. Au fost momente în care n-aveam îndoieli că, dacă plec chiar atunci, în acea clipă, alegând asta, plec pentru a fi cât mai repede alături de El în Țara făgăduită.

Explicațiile cu „uciderea de sine” și cu porunca „să nu ucizi”, pendularea calvinarminiană sau alte decupări de sensuri teologice n-au fost prea interesante pentru mine. În sensul că nu m-au schimbat.

Prima și prima dată când am înțeles de ce e greșit să vrei să spui nu vieții, să vrei să pleci mai repede a fost când am realizat că, înaintea lui Dumnezeu, e foarte importantă viața și că, dacă n-o iubești, dacă vrei să se termine, e ca și cum ai vrea să-I încurci Lui planurile cu privire la viața ta.

Oricât de banal sau neînțeles ar suna, pentru mine, asta a făcut sens: dacă m-a ținut în viață, înseamnă că nu Și-a încheiat planul cu privire la mine. Puteam să mor în accidente de câteva ori, puteam muri căzând de la înălțime în timpul unui joc copilăresc, puteam muri împușcată în ’89, puteam muri când m-am străduit eu să hotărăsc în dreptul meu, dar am fost găsită la timp. Înseamnă că viața mea are preț în ochii Lui. Înseamnă că trebuie să împlinesc ce mai are de împlinit cu/în/prin mine. Dacă încă n-am ajuns să iubesc viața,  mă voi deprinde degrabă cu iubirea ei. Pe El, Îl iubesc.

Dacă El Însuși e Viața, de ce am persista atunci în negativism? Doamne, iartă! Ai milă!

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Patimile Crăciunului (5)

  1. Alex zice:

    Sfântul Crăciun cu bucurie şi încredere deplină în Acela care ne-a adus toată speranţa! Numai bine, A.Dama! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s