Dacă reușeam să scriu zilnic, aș fi ajuns la numirea a șapte cărămizi din zidul despărțitor dintre mine și El. Numirea e doar o etapă… Scoaterea lor din zid e ținta: mai multă vedere a Lui.
Voi reveni la neiubire. Când cărămida neiubirii e îndepărtată din zid, se face mare spărtură, și lumina ne inundă – vindecătoare și risipitoare de frici.
Dacă nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi, pentru câți oameni ți-ați da viața? Câți și-ar da viața pentru tine? Asta e măsura iubirii la care putem ajunge pe pământ?
Unii nu sunt atât de ușor de iubit ca alții.
Poate de aceea – pentru că ne e greu să-i iubim – nebunia Crucii ne înneBUNește!
Doamne, iartă-ne de neiubire!
lumea adam(a)ică 
🙂
?
Să fi fost în campanie?
neiubirea-i ura?
teddy,
nu.
Foarte frumos ciclul Patimilor tale de Crăciun. Dacă l-ai lăsa aşa, în patru părţi, ar apărea ca o simfonie. Femeile nu scriu simfonii: de ce oare? Dar multe dintre ele sunt interprete de mare valoare în orchestre mari ale lumii. Şi în coruri, dar şi individual, cu vocea, ele Îl slăvesc pe Dumnezeu. Tu ai făcut-o minunat prin scris.
La mulţi ani! şi un Crăciun binecuvîntat, ţie şi familiei tale.
Răsvane, femeile nu au voie să predice, dar să scrie simfonii?
Gata, am terminat cu patimile! A fost „piticul” de pe inima mea.
(Pe creier, am mai mulți.)
Mă mai gândesc la bucurii, dacă-mi dai temă de casă.
La Mulți Ani cu bucurie și împăcare! Cu pricomigdale! 🙂