După minciună și îngrijorare, m-am oprit la vina pusă în cârca altora, neiertare și neiubire. Cărămizile vor fi fiind multe. Și de dimensiuni diferite.
Mă gândeam săptămâna trecută la omul căzut între tâlhari și la preotul și levitul ce-au trecut pe lângă el. Atitudinea celor doi e „arhetipală”. „Sunt îmbrăcat cu haine sfinte, nu pot să mă murdăresc cu unul pedepsit de Dumnezeu. Cine ajunge între tâlhari? Cel pe care-l lovește Dumnezeu pe bună dreptate.”
E un tipar pe care-l întâlnești la tot pasul. Îmi spunea un copil de școală că îi recunoaște pe pocăiți în tramvai din felul în care stau țepeni, uitându-se cu superioritate și, nu de puține ori, cu dispreț la cei ce arată puțin „diferit”, „colorat”, mai în război cu morala și cu Dumnezeu. „Îs pierduți. Eu mi-am asigurat destinația veșnică la loc de cinste.” Ca să stea de vorbă cu cei pe care-i condamnă din simpla analiză a veșmintelor, ar trebui să-și „murdărească” auto-croita haină a sfințeniei.
Ciudat cum funcționează mecanismele de hiperbolizare a vinii cuiva – vină care poate fi imaginară – și de minimalizare a propriilor vini!
Nu doar paiul și bârna, cât mai ales neiertarea și neiubirea. Ca să-l fi ridicat pe cel căzut între tâlhari, preotul și levitul ar fi trebuit să-l ierte. Și dacă nu le-a greșit lor. Să-l ierte de presupusa vină pentru care Dumnezeu l-a îngăduit să ajungă în starea aceea nenorocită.
Mai bine ne spălăm pe mâini. E problema lui Dumnezeu. Dacă l-a lăsat așa, are El o socoteală, de ce să I-o dăm peste cap?
Cum putem să nu iertăm, când ne punem în piept medalia de fii de Dumnezeu iertător? De unde iubire, când e atât de respingător ceea ce ne izbește privirea?
E un paradox că am fost chemați la o Iubire atât de mare, din care luăm atât de puțin: cât să ne fie nouă căldicel. Celălalt să se descurce singur.
Adică tocmai preotul și levitul aveau misiunea să intervină, să ridice, să lege rănile, să învețe, să îndrepte. „Nu-mi murdăresc mâinile cu mizeria altora.” De parcă, dacă te-ai fi făcut medic chirurg, când să extirpi o tumoră, ți s-ar face atât de silă de ea, că ți-ai abandona pacientul gata anesteziat. „Îi vina lui că-i bolnav. Eu îs sănătos, îmi văd mai departe de drumul meu.” Cum să te-apropii de un păcătos când păcatul lui îți produce scârbă și nu-ți dorești decât să dispari cât mai repede din peisaj?
Dacă pretindem că suntem ai Lui, ar trebui să-i tratăm pe ceilalți cum îi tratează El. Cu iubire, cu iertare. Vina altora nu-i problema noastră. Chiar și când ne-au greșit nouă înșine, vina se rezolvă între ei și Dumnezeu. Tocmai pentru că nu sângele nostru a fost prețul plătit. Partea noastră e iertarea. Dar nu putem ierta fără iubire. Preferăm un creștinism de „slavă Domnului” la programele din biserică și de trecut pe lângă cei iubiți de El. Că nu ne-a împrumutat Ochii Iubirii, ca să-i vedem așa cum îi vede.
Partea noastră e să nu-i lăsăm pe marginea drumului, după ce-au fost jefuiți, să fie și mâncați de fiarele sălbatice. „Da’ nu-s eu samariteanul milos!” Am auzit de-atâtea ori replica asta!
Nici eu nu sunt. Doamne, iartă-mă, că îi socotesc pe oameni vinovați, de multe ori mai vinovați decât sunt! Iartă-mă de neiertare și de neiubire! Ajută-mă să-i văd pe semenii mei cum îi vezi Tu!
Pingback: Patimile Crăciunului (4) | lumea adam(a)ică
Pingback: Patimile Crăciunului (7) | lumea adam(a)ică