Patimile Crăciunului (1)


„Patimile” sunt un obicei pascal. Și colindele vin cu Crăciunul. Elemente convenționale. De când s-a dat harul, „aceasta este Ziua” potrivită pentru întoarcere, pentru sărbătoare, pentru a intra în odihna Lui.

El hotărăşte din nou o zi: „astăzi” – zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” (Evr 4, 7)

Se obișnuiește de Paști câte-o săptămână a bilanțurilor. Atunci ne gândim la răstingnire, la iertare, la sacrificiu, la lepădarea de orice răutate. Însă, după cum sărbătoarea este „astăzi”, la fel și lepădarea de răutate se potrivește cu fiecare zi.

Am crescut într-un mediu în care oamenii se străduiau atât de conștiincios să nu greșească, să nu iasă din poruncile Lui și ale bisericii, încât, când îi venea rândul rugăciunii de iertare, cu greu puteau găsi ceva pentru ce să-și ceară iertare. Oamenii erau atât de ocupați cu facerea de bine, cu mersul la biserică de mai multe ori pe săptămână și duminica – și dimineața și seara -, cu vizitarea bolnavilor, cu încurajarea și ajutorarea celor sărmani, încât nici nu mai aveau timp să păcătuiască. Îmi amintesc că, de câte ori ni se spunea la grupa de copii sau în vreo predică din biserică să ne iubim vrăjmașii, încercam zadarnic să identific vreunul. Nu aveam niciun dușman. Trăiam în pace cu toți oamenii…

Și totuși, dacă între noi și Dumnezeu, păcatele n-ar fi înălțat un zid de despărțire, atunci L-am vedea față în față. Cine L-a văzut vreodată?

De o vreme încoace, îmi cer iertare pentru ce mă îmboldește Duhul să-mi cer iertare. Exercițiul acesta mă îngenunchează, mă aruncă în hăul disperării că nimic bun nu locuiește în mine, pentru ca apoi să tresalte în inimă bucuria că pentru toate nimicniciile mele s-a plătit Cel mai Scump Preț. Iar cărămizile care s-au sudat în zidul despărțitor dintre mine și Dumnezeu pot fi date, prin iertare, una câte una, la o parte.

Una dintre ele se numește minciună. Am mințit uneori din teama de pedeapsă, am mințit pentru a nu răni cu adevărul, am mințit cu dorință de răzbunare, am mințit în joacă, am mințit la comandă, pentru că mai marii mei mi-au cerut să mint. Am mințit intenționat și neintenționat. Nu știu cât am fost de convingătoare.

Deși nu mi-am făcut un obicei din a minți, e limpede că mi s-a întâmplat la răstimpuri. Iar când Duhul m-a conștientizat de nevoia de iertare pentru minciună, s-a întâmplat ceva uimitor, răstignitor… Am văzut minciuna ca o pată la fel de neagră pe haina albă, ca orice alt păcat. Am înțeles că minciuna e la fel de gravă ca uciderea. Niciodată până acum nu am socotit-o așa. Însă, față în față cu Neprihănirea Lui, orice pată pe haina albă are preț de sânge.

Și am plâns amarnic, îngenuncheată și cu fața lipită de podea. Când m-am ridicat, o bucurie rară mi se așternuse pe chipul plâns. Eram iertată. Îl socoteam pe Cel Rău învins. Mă bucuram copil.

Și, pentru că experiența a fost reală, a doua zi am avut confirmarea. A doua zi, s-a întâmplat să mint. Prostește. Mergeam spre casă, vorbeam la telefon, și o femeie se ținea după mine să-i dau bani. Enervată de insistența ei și de faptul că nu mă puteam concentra asupra discuției telefonice, i-am răspuns într-o doară: „N-am bani la mine”. N-aveam mulți. Câțiva lei. Dar puteam să-i dau unul, în loc să mint.

Când am ajuns acasă, am realizat ce s-a întâmplat. Îmi cerusem iertare pentru minciună, iar Cel Rău nu putea fi mulțumit cu victoria mea. A venit fuga-fuguța să-mi fure bucuria iertării. Și a câștigat… un pic.

Atunci mi-am cerut din nou iertare și pentru această proaspătă minciună. M-aș fi întors pe stradă, acolo unde îmi ceruse femeia bani, să văd dacă o mai găsesc și să-mi „răscumpăr” greșeala… Dar nu m-am dus nicăieri. Am hotărât în inima mea că voi fi mult mai atentă data viitoare. Și cărămida asta din zidul despărțitor va fi îndepărtată de tot…

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Patimile Crăciunului (1)

  1. Livius zice:

    Imi aduci aminte de o cantare
    „Cand simti in piept adanc mustrarea
    Pentru pacatul tau ascuns,
    Sa stii c-atunci Mantuitorul
    Cu-a Lui iubire te-a cuprins…”.
    Te deranjeaza o minciunica? Toate bune, ne-ai explicat ca data viitoare o sa fii mai atenta, dar ce te faci cand minciuna o acoperi cu o alta si mai bine spusa, sau chiar cu zambetul fatarniciei? (Evident nu ma refer specific la A.Dama, ci vorbesc la modul general, pentru ca acest mod general este de fapt o intamplare reala). Mergem spre cele desavarsite, pentru ca atunci cand nu mai gresim in vorbire, am ajuns desavarsiti (in vorbire, bineinteles), dar eu socotesc o asemenea performanta valabila doar la altii, nu la mine.

    • A.Dama zice:

      Livius,
      Important ar fi să le stopăm șirul. Important ar fi să ne temem de El mai mult decât de oameni și de judecata lor (fondată ori nefondată).
      Încă n-am întâlnit pe nimeni desăvârșit în vorbire.
      Dar m-aș bucura să-mi facă Domnul hatârul ăsta.

  2. Bebedream zice:

    Sentimentul de vina naturala cand ne raportam la un Standard pe care omul nu il atinge!

  3. Dragă A. Dama, minciuna asta am experimentat-o şi eu. Să-ţi spun una şi mai tare: ca să ajung la noi la biserică, trec prin faţă pe la „Adormirea…”, care e ortodoxă. Pe la 9 sunt cerşetori ciucur: „Dă şi mie, nene!” „N-am!”, apoi mă gîndesc, „Să-ţi dea ai tăi, ce ceri de la mine!” Cînd mă întorc de la biserică, tot prin faţă pe la „Adormirea”, pe la 12. Povestea se repetă: „Nene, dă-mi un ban!” „Nu-ţi dau, că n-am!”, ceea ce, de data asta, e perfect adevărat, că am dat totul la chetă. Cu alte cuvinte, dragă A. Dama, unul din rolurile bisericii e să te facă să nu mai minţi… 🙂

    • A.Dama zice:

      E bine că râdem, Răsvane! Altfel, ne-am minți singuri că ne plac ridurile seriozității și încrâncenării de pe față. Nu-i așa că-i recunoști pe pocăiți în mulțime după cât de încrâncenați sunt?

  4. Liliana Corbu zice:

    DAR ce ziceti ce constiinta care spune DREPT… după făptuirea ”minciunii”:
    Nu am – am răspuns si eu de multe ori, căci aici in Bucuresti… e plin de cersetori.
    INSĂ, in urma lui ”nu am”, continui in gand: NU AM PENTRU TINE – am doar pentru ceea ce este absolut necesar.
    Din nefericire, eu m-am imunizat rău de tot la un Anume Soi de cersetori fiindcă stiu …că MULTI dintre ei sunt falsi.
    Insă am grija să fac bine fara a se auzi de dreapta sau de stanga mainii mele. 🙂

    • A.Dama zice:

      Eh, Lia, aici fiecare decide pentru sine. Eu le-am mai spus unor cerșetori că nu vreau să le dau. Sau dacă aveam bagaje, le spuneam să vină data viitoare, când voi avea mâinile libere. Cât despre dărnicie, e mai bine să nu știe stânga ce face dreapta!

  5. eLioR. zice:

    minciunile de genu` acesta sa va fie cel mai mare pacat. mai bine ne am gandi la ce am putea face si nu facem. astea de care spui tu, adamo, sunt niste copilarii. hai sa crestem si sa nu dramatizam.

  6. Pingback: Patimile Crăciunului (2) | lumea adam(a)ică

  7. Pingback: Patimile Crăciunului (3) | lumea adam(a)ică

  8. Pingback: Patimile Crăciunului (6) | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s