lung
în formă de casă (aia desenată de copii la grădiniță: un pătrat albastru și un triunghi roșu deasupra)
oameni grăbiți sau mai puțin grăbiți fac du-te vino între pereții tunelului
asta le e viața de zi cu zi
cu copii sau cu iubiți de mână, cu mape sau mături sub braț și în mâini, cu fluiere sau harpe, cu pensule sau ciocane și lopeți, cu perfuzii și flori sau schiuri, cu bagaje sau tastaturi, toți au de făcut câte ceva foarte important
între peretele din stânga și cel din dreapta
toți au de făcut câte ceva foarte important
mult mai important decât să traverseze tunelul
spre ieșire
lumea adam(a)ică 
Cea mai interesanta imagine mi se pare acea asociere de ” cu perfuzii si flori”. Unii fac orice doar sa-si mai lungeasca putin suferinta, dar nu inteleg mai nimic, altii ocupati cu florile, ma gandesc ca petrec pe ultimul drum pe careva, dar nici ei nu inteleg nimic, sunt doar fericiti ca au facut ceva. Si raman tot in tunel. Si or sa gaseasca si altceva de facut, dupa aceea, dar tot in tunel. Fiinta legata de pamant, si atat.
Livius,
E un paradox. Însă e real. Ne-am obișnuit atât de tare cu alergatul dintr-o parte în alta, încât am uitat că adevărata viață cu Cristos începe în lumina de la capătul tunelului. Nu în moarte. În viața asta, absorbiți și transformați de lumină, acolo unde El ne poartă pașii, iar noi credem că ni-i poartă din biruință în biruință. Florile, perfuziile, bagajele și toate celelalte sunt doar mici gări de tren personal.