Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. (Ezec 36, 26)
Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. (Apoc 3, 16)
Mi-e inima de piatră, Doamne, o știi prea bine. Ce rost ar avea să vin înaintea Ta mimând vulcan?
Ai ținut-o de-atâtea ori în palmele Tale! Și înghețată, și dezmorțită, și cu febră. Ce rost ar avea să-i pun acum termometrul între atrii și ventricule?
Oare când ardea de dor după Tine, când următoarea bătaie nu avea nici prețul unei vrăbii, oare inima mea de piatră arsă nu Te-a fript niciodată la degete?
.
lumea adam(a)ică 
Ca un cărbune aprins? A. Dama, câte urme de arsură are acea Palmă…
Oana, aștept să văd! 🙂
Oare cu ale cui degete opereaza „scoaterea” si „daruirea”?
Călătorru,
Oare cât de dureros e? Ne anesteziază înainte?
Arzatoare cuvinte ce mi-au spart imima-mi de piatra!
Florentina,
Mă bucur să te mai aud. Deci ești bine înfiptă în noul limbaj?!
Să-ți aduni bucățelele de inimă la loc! Vine și lipiciul, de îndată! 🙂
Of, pârdalnica asta de inimă….
Alex, dacă nu avem alta…
Pingback: Sâmburi (57) | Convieţuire