Cat de maret e Dumnezeu sau despre fascinatia cuvintelor


Aveam doar câțiva anișori pe când știam pe de rost cuvintele acestui imn. Îl fredonam în biserică și împreună cu familia și, nu de puține ori, chiar dacă eram doar o gâlmă de copil, lăcrimam repetând „Cât de măreț e Dumnezeu!”.

Mă întrebam copilăros de prostește cum pot fi stelele tinere sau bătrâne (?). Pentru mine, erau doar stele, mai mari sau mai mici, toate la fel de frumoase.

Unele cuvinte erau prea mari pentru mine. Dar mă fascinau. Nu știam ce înseamnă sfielnic, vistiernic, dar nici n-aș fi schimbat nimic, că totul era cu rimă și de-a gata.

Alte cuvinte îmi erau chiar inaccesibile. Coborâte parcă dintr-o limbă necunoscută: apogeu, Empireu. Cu tot ermetismul lor, astfel de cuvinte exercitau și o fascinație indicibilă. Dacă le cântau mama și tata, nu puteau însemna ceva nepotrivit, nu-i așa?

Peste ani, ele au căpătat sens și alte valențe pentru mine. Însă pe când eram de-o șchioapă, îmi era suficientă încrederea în tata și mama, ca să rostesc ceva ce nu cuprindeam cu mintea, deși inima dădea semne de cuprindere… Poate de-aia pentru a vorbi în alte limbi e nevoie doar de credința că ea va însemna ceva „când vei crește mare”, de încrederea că Tata n-ar spune ceva nepotrivit.

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în (De)gustare și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Cat de maret e Dumnezeu sau despre fascinatia cuvintelor

  1. Livius zice:

    Fenomenul la care asistam nu este ceva nou. Domnul Isus le spune odata invatatorilor legii „Voi cercetati Scripturile…., dar tocmai ele vorbesc despre Mine.” Cati semeni de-ai nostri impodobiti cu scoli si poleiti cu diplome, mor astazi cu Scriptura in mana, ca si pe vremea Domnului. Credem ca stim mai abitir decat credem ce spune Scriptura.
    Care este punctul nostru de referinta (am eu un fix cu punctul de referinta), invatatura initiala, primita de la altii, intelepciunea castigata prin diferite scoli, numele pe care il purtam, sau credinta dobandita prin cunoasterea Cuvantului scris? E ca si cum , fiind vorbitori de limba romana, avem pretentia ca stim sa vorbim. Stiind doar limba romana, gangurim ceva neinteles, fata de sutele sau miile de limbi ce se vorbesc pe glob. Cum dar, negam cu atata usurinta, un lucru despre care vorbeste Biblia atat de clar, nelasand nici cea mai neinsemnata crapatura de usa , ca ceva s-a schimbat candva, cumva in interpretarea celor scrise? Singura explicatie pe care o am este ca ne sprijinim mai mult pe invataturi care nici nu stim de unde vin, nu sunt sustinute de cuvant, sunt invataturi cu explicatii pur omenesti (sunt beti), ar fi una din interpretari.
    Apotolul Pavel insa, are o cu totul alta parere, el aratandu-ne cum stau lucrurile. 1 Cor 2:12-16.

    A.Dama, am intrebat odata (de mult) pe un prieten, ce inseamna galma, iar el mi-a spus ca-i ceva ca o modalca. Asta-i si intelegerea ta, sau e diferita?

    • A.Dama zice:

      La întrebările legate de negarea cu ușurință a celor scrise, n-am cum să răspund. Bine-ar fi să se cerceteze fiecare cum stă la capitolul ăsta! Nu de alta, dar de nădejdea care e în noi trebuie să dăm socoteală…
      Cât despre gâlmă, l-am folosit alintător cu referire la o făptură mică. Da, cred că e sinonim cu modâlcă.

  2. Pingback: 11 postări în Top 100 WP (14.11.2011) « Romania Evanghelica

  3. Pingback: încă o rimă | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s