forteresse

à mes amis

După ce constată că sinceritatea e mai puțin avantajoasă în orice grup de oameni frecventat cu oarecare ritmicitate, hotărî să-și construiască de jur împrejur ziduri. Acolo putea sta sine cu sine, fără deranjul judecăților, privirilor întrebătoare sau semnelor de exclamație, atât de supărătoare zi de zi și ceas de ceas.

Zidurile fortăreței nu se înălțară nici de la sine, nici la clipeală de ochi, ci metodic, cu sârg, ținând cont de specificul interiorului circular și de pretențiile de siguranță – vizibile în grosimea zidurilor.

După ce și oboseala trudei fu răzbunată, după ce se ordonaseră cât de cât gândurile zburlite dans tous les azimuts, după ce și plictiseala de sine cu sine bătu la porți cu alte semne de exclamație asurzitoare, începu cochetarea cu exteriorul. Nu, nu erau bariere prea dificile de trecut. Ba era chiar mai interesant: i se permitea să arate exact atât cât voia să arate, nimic mai mult. Iar dacă și-ar fi dorit să aducă pe cineva în fortăreață, se putea și asta, fără eforturi deosebite și, mai ales, fără vizibilitate.

Toate mergeau strună. Părinții și ceilalți membri ai familiei erau puși la curent doar cu cele strict necesare. Apropiații erau ținuți la respect, nu neapărat prin minciuni flagrante, cât mai ales prin omiteri bine premeditate. Mulțumirea de sine cu sine nu mai avea margini.

Până ce Dumnezeu Își apucă făptura de subsiori și o ridică în văzduh, deasupra propriei fortărețe. Oh, ce spectacol jalnic! Zidurile care îi părură atât de groase și protectoare nu erau decât simple folii transparente, ciuruite de găuri nenumărate. Îi venea să intre în pământ de rușine. Dar pământul era departe.

Dumnezeu îi puse atunci o întrebare, pe cât de imprevizibilă, pe atât de ciudată:

– Vrei ziduri de protecție în jurul tău? De ce nu Mă rogi pe Mine să le construiesc?