Jean-Louis Fournier – Où on va papa?


Citind rândurile lui Fournier, gândurile mi s-au dus la acei doi copii, unul de 13, celălalt de 12 ani, care sunt și nu sunt în această lume. Fizic, au crescut. Mental, niciun răspuns. Nu articulează cuvinte. Nu au instincte pentru a merge la toaletă. Fata nu înțelege ce e cu ciclul și face crize urâte. Sunt ținuți în frâu, cât de cât, cu medicamente. Însă părinții au slăbit, li s-a scurs puterea ca și cum ar fi ei înșiși masa copioasă a Neputinței. După o jumătate de oră petrecută în preajma lor, propriile nemulțumiri și suferințe, propria oboseală și limită a suportabilității ți se par mofturi. Dumnezeu să-i întărească pe cei care se confruntă cu astfel de situații! Și mai ales să-i mângâie pentru neînțelesurile lor!

Chiar dacă autorul rândurilor de mai jos direcționează percepția cititorului spre aspectele ce par avantajoase, ceea ce e în spatele rândurilor nu se sustrage ochilor inimii. Iată cuvintele lui Jean-Louis Fournier (Où on va papa?)

Dragă Mathieu, Dragă Thomas,

Pe când erați mici, am avut de câteva ori intenția, de a vă oferi, de Crăciun, câte o carte, de exemplu un Tintin. Am fi putut apoi să povestim pe marginea lui. Mă pricep bine de tot la Tintin, am citit volumele de mai multe ori.

N-am făcut niciodată acest lucru. Nu merita osteneala, voi nu știați citi. Nu veți putea citi niciodată. Până la sfârșitul vieții, cadourile de Crăciun pentru voi vor fi cuburile și mașinuțele.

Până acum, n-am vorbit niciodată despre cei doi băieți ai mei. De ce? Îmi era rușine? Frică să nu fiu compătimit? Un amestec din toate astea. Cred că mai ales ca să scap de întrebarea: „Ce fac ei?”

Acum că timpul ne presează, că sfârșitul lumii e aproape, iar eu sunt din ce în ce mai biodegradabil, am hotărât să le scriu o carte.

Ca să nu fie uitați, ca să nu rămână în urma lor doar o fotografie pe un certificat de handicapat. Poate pentru a-mi exprima remușcările. N-am fost un tată prea bun. Adeseori nu-i suportam. Cu ei, aveai nevoie de o răbdare angelică, iar eu nu sunt înger.

Când vorbești despre copiii handicapați, faci o față, ca și cum ai vorbi despre o catastrofă. Măcar o dată aș vrea să vorbesc despre ei zâmbind. M-au făcut să râd cu prostiile lor, și nu întotdeauna involuntar.

Datorită lor, am avut anumite avantaje față de părinții copiilor normali. Nu mi-am făcut griji pentru școală, nici pentru orientarea lor profesională. N-a trebuit să ezităm între real și uman. Să ne îngrijorăm cu privire la ce vor face mai târziu, am știut foarte rapid ce anume: nimic.

Și mai ales, mulți ani la rând, am beneficiat de o vinietă gratuită pentru mașină. Mulțumită lor, am putut conduce mașini americane mari.

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De viaţă și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Jean-Louis Fournier – Où on va papa?

  1. cella zice:

    A.Dama pentru mine subiectul acesta e unul sensibil. Imi place sa spun de familia mea ca e deosebita pentru ca nepotii is cam de varsta copiilor din seria a doua sau a treia.
    Cel mai mare nepot al meu e casatorit si are doi copii. Al doilea copil al nepotului s-a nascut cu sindrom Down. Vestea a fost socanta pentru parintii copilului, pentru bunici si strabunici. A trebuit sa ma mobilizez instant cand m-a sunat nepotul meu si mi-a spus ce e cu primul lui baiat. De ce e asa? Ce am gresit? Ce am facut? De ce mie? De ce noua?
    Filip a implinit luna trecuta un an. Trece din brate in brate, gangureste, e super bucuros cand ma apuc sa ii cant. Se distreaza de minune cand incerc sa il invat sa mearga si el se lasa pe picioarele mele si ne taraim prin casa.
    Eram recent la nunta unor prieteni si nepotul meu a venit cu amandoi copiii. Din cauza zgomotului din sala de mese, l-am luat pe Filip ai am iesit afara. In urma mea se auzeau soapte: cum a iesit cu copilul asta din casa? Nu m-am intors sa le spun nimic … mi-a fost jena de jena lor.
    Nu va ajunge om de cariera, posibil nu va ajunge om mare, insa copilul asta ne-a schimbat perspectiva asupra vietii la toti din familie. Intr-un fel, am invatat sa iubim neconditionat mai mult decat stiam, gandeam, puteam ….

    • A.Dama zice:

      Cella, mulțumesc pentru rândurile tale. Cred că le sunt de folos cititorilor mei. Îmi amintesc cum ne-am întâlnit după vreo 20 de ani câțiva dintre cei ce-am participat la aceeași grupă la școala duminicală. O fi avut și școala asta un rost, eu n-aș blama-o retroactiv. Unul dintre prietenii mei a venit cu cei trei copii. Unul dintre ei era cu sindrom Down. M-a mișcat foarte tare ce a spus despre copilul lui de la bun început. A spus că Dumnezeu nu putea să-i găsească acestui copil o familie mai iubitoare. Adevăru-i că și dacă Îl întrebăm pe Dumnezeu și așteptăm de la El răspunsuri, indiferent că le primim sau nu, viața trebuie trăită și responsabilitățile asumate…

      Binecuvântări ție și nepoților tăi, împreună cu familiile lor!

  2. Livius zice:

    Cella, eu as pune problema intr-o alta directie. Zici: …mi-a fost jena de jena lor. Eu as zice … mi-a fost rusine de nerusinarea lor. Oameni mici la suflet. Perfecti in necresterea lor si lipsa de bun simt. I-am intalnit. Uneori ii ironizez, alteori , ca si tine, imi zic, nu merita nici macar un gest, decum un cuvant. Fiinta ne-o da Creatorul, iar daca ceva nu-i perfect, ii putem oare baga de vina. Ajungem intr-o oarecare infirmitate sau boala, fara vrerea noastra (oare cine ar vrea?), simtesti, dar si auzi dispretul celor super sfinti: am stiut ca Dumnezeu il pedepseste. Te lasa fara nici o pofta de a le raspunde. Sincer, nu merita! Lasa-i sa se duca in… drumul lor. Fiecare va da socoteala si de cuvinte, dar si de gesturi.

    • A.Dama zice:

      Livius,
      E o mare problemă asta cu condamnarea. Dar aș vrea să văd ce se face la modul concret în biserici pentru a se corecta astfel de apucături.

      • Livius zice:

        Nu cred ca ai auzit pana acum despre cineva, pus sub disciplina bisericii pentru faptul ca a barfit sau a batjocorit pe altul (cel putin eu, nu!).
        Scrie in Ieremia un cuvant: „Hai sa-l ucidem cu vorba…”, dar astfel de „crime”, nu le sanctioneaza nimeni, desi sunt pacate mult mai daunatoare decat fumatul, sa zicem, sau chiar un alt pacat fizic.
        Stii ceva? In bisericile unde Duhul Sfant este prezent si lucreaza, va fi rostit cuvantul, drept, iar Duhul Sfant va lucra la inima pacatosului pentru corectare, cerut iertare, pocainta si altele asemanatoare, ca pana la dragoste e cale lunga. Ioan 16:8.

        • A.Dama zice:

          Livius,
          Mie îmi place optimismul tău când vine vorba de bisericile în care Duhul Sfânt lucrează.
          Sigur că e mai importantă credința din arrière-plan.
          La mine, mai trebuie să crească.
          Cât despre uciderea cu vorba, e un subiect greu și actual. Și unul care ne obligă mereu la autoanaliză.
          Dumnezeu să ne-ajute să nu ne numărăm printre acești ucigași… „lingvistici”!

      • eLioR. zice:

        eu nu cred ca biserica trebuie sa corecteze astfel de apucaturi, ci parintii trebuie sa educe. atat ii duce capu` si n-ai ce le face. „normalitatea” de care spunea cella, ii de fapt prostie si nesimtire.

  3. Livius zice:

    Cell, revin cu o specificare a unui episod din viata marelui Pavel. El le scrie galatenilor 4 : 14, … voi nu ati aratat nici dispret, nici dezgust fata de ceeace era o ispita pentru voi in trupul meu; dimpotriva m-ati primit ca pe un inger al lui Dumnezeu, ca pe insusi Hristos Isus.” Tot ce trece peste o astfel de comportare vine din firea pamanteasca nepocaita, as putea zice , vine de la deavolul.
    Printr-o infirmitate pe care o port de la varsta de 25 de ani, infirmitate rezultata in urma unui acident de munca, am simtit si am auzit de multe ori dispretul multora din jur, asa ca inteleg situatia mai bine decat 98 la suta de cei din jur.

  4. cella zice:

    Cred ca foarte multi s-au nascut cu sindromul „normalitatii” … dureros sindrom.

  5. Rodica Botan zice:

    Citind cele de mai sus, mi-am amintit de un raspuns superb dat de Domnul Isus ucenicilor si tot atit de potrivit si acum cind intrebarea „de ce” pare a fi intrebarea pe buzele tuturor… Astfel de situatii sint lasate special de Dumnezeu ca sa ne foloseasca noua tuturor…sa ne mareasca credinta, sa ne ajute sa crestem… si da… pot fi uneori cea mai mare binecuvintare pentru familia care are un asemenea copil, pentru ca ne echilibreaza si stabileste prioritatile pe care asa de des le uitam cind alergam dupa fluturi… Dar nu este usor… Doamne da-le putere celor ce au nevoie de ea si rabdare… iar celor ce au gurile sparte, pune-le cepuri si curata-le inima…
    Frumoasa bucata tradusa a.dama si mi-a mers la inima…

    • A.Dama zice:

      Da, Rodica. E o permanentă provocare la iertare. Să-i ierți pe cei ce comentează inconștienți sau chiar cu răutate…
      Să ne dea El înțelepciune! Că și cei ce o au mai au nevoie. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s