Am vazut un teren de fotbal. Nu terenul pe care au jucat românii cu francezii, săpând brazde cu crampoanele. Mingea ricoșa unde nici nu gândeai. Ca-n povești.
Terenul de fotbal care mi-a atras atenția avea și el un aer de poveste. Nouă și veche. Ar fi trebuit să fie unul obișnuit… Iarba era foarte verde, în ciuda toamnei bine instalate.
Pe el însă, nu scurmau găinile, gâștele și rățuștele, ca pe maidanurile copilariei. Cu fiori călâi pe ceafă și pe șira spinării, îmi aminteam acum de bietele păsări, însemnate cu câte-o dungă inestetică de vopsea în ulei pe frumoasele lor pene, albe sau pestrițe, pentru ca țăranii să și le recunoască seara, când trebuiau să le mâne spre casă! Să nu „emigreze” gâsca cu cel mai gustos foie gras în cârdul vecinilor!
Ce era neobișnuit pe terenul acesta era combinația de păsări care ciuguleau iarbă și insecte, fiecare „la rândul cetei ei” – pescăruși, vrăbiuțe și porumbei. Erau multe păsări într-o ceată, și păstrau distanța politic corectă.
N-aveam aparat foto. Dar am o fotografie însertărată în inimă.
Luminoasă.
Doamne, și pe astea le-ai trecut prin Numărătoare?! Dacă vreuna cade, Îți pasă?
Doamne, pe terenul inimii mele, ce păsări și-au găsit firimiturile de toate zilele?
lumea adam(a)ică 