„Așa vorbește Domnul” (1)


Își făcuse obiceiul să scruteze fereastra bucătăriei și a camerei mijlocii de câte ori se întorcea cu tramvaiul de la lucru. Tramvaiul cobora un deal chiar înainte de stația cea mai apropiată de casă.

Stăteau la etajul patru al unui imobil cu opt etaje. În acea zi, care nu prevestea nimic, dar care fusese – într-un fel – pre/vestită, fetița de patru ani jumate rămăsese acasă cu mătușa ei – tot o copilă (de 14 ani). Din tramvaiul în care se afla, mama fetiței scrută fereastra bucătăriei într-un gest reflex.

De astă dată, priveliștea o încremeni, îi opri sângele în obraji, și inima ezită o vreme înainte să-și continue bătăile. Frumoasa ei fetiță, cu ochi albaștri și cosițe blonde, stătea pe pervaz, cu piciorușele înafara ferestrei. Orice mișcare greșită i-ar fi putut fi fatală. Fereastra bucătăriei dădea spre curtea interioară a blocului, unde nu exista verdeață, unde se lăbărța, amenințător, jungla de asfalt și mașini.

Femeia suferi un șoc la vederea fetiței pe pervazul ferestrei. „Doamne, ai milă!”, îngăimă pentru sine, însă ruga ei se propagă cu ecou în aglomerația din tramvai. Colega cu care se întorcea de la lucru o întrebă: „Ce-ai spus?” Însă mama nu mai apucă să răspundă.

Coborî din tramvai cu mișcări robotice. Evident că mânca pământul în fugă, dar era ca o umbră alergând. Mintea îi era decuplată de la realitate. Mașinile frânau brusc, la fiecare pas, ca să o evite. Ea nu vedea mașini, semafoare, treceri de pietoni, nu auzea mirările trecătorilor, nici înjurăturile șoferilor. Trebuia să ajungă cât mai repede cu putință acasă, să-și salveze copilul… nici ea nu știa cum… dacă i s-ar fi acordat șansa!

Femeia scăpă vie după ce traversă trei artere mari de circulație, cu zeci de mașini și zeci de pietoni care se supuneau ritmului străzii și regulilor ei. Ajunsă în scara blocului, nu mai avu răbdare să cheme liftul, țâșni pe scări în sus, cu o forță pe care numai disperarea cea mai cruntă ți-o poate da. În sfârșit, era în fața ușii apartamentului. Cheile se răsuciră cu tremur și cu zgomot…

În acel moment, fata de 14 ani auzi că cineva intră în casă. Veni degrabă în întâmpinare, dar zări în același timp teribila scenă cu fetița cocoțată pe pervazul ferestrei, cu piciorușele atârnând în exterior. Fetița cânta pe limba ei, nimeni nu înțelegea ce anume.

Totul se întâmplă la fracțiune de secundă, ca atunci când nu mai ai cum să controlezi nimic, nici măcar următoarea respirație. Totul se întâmplă la dictarea Celui nevăzut.

Mama fetiței își pierdu suflul, mâinile îi căzură grele pe lângă corp. Privirea i se pironi asupra ferestrei, dar trupul nu o asculta. Nu reuși să mai facă niciun pas înspre ea. Încercă să articuleze cuvinte. Fără succes! Gâtlejul îi era complet uscat. Creierul nu asculta comenzile inimii. Corzile vocale nu se-nvredniceau să vibreze.

Fata de 14 ani, fără să stea pe gânduri, ca și cum ar fi fost luată în primire de misterioase puteri, se îndreptă spre fereastră. Nici ea nu pronunță nicio silabă, niciun cuvințel, niciun nume. Pur și simplu, își înfășură nepoțica senină și inconștientă cu mâinile pe după mijloc și o coborî cu grijă în interiorul încăperii.

„Mami, mami”, strigă fetița cu zâmbetul larg pe buze și-n colțul pleoapelor, când dădu cu ochii de mămica ei. Alergă într-o suflare să-i sară în brațe.

Femeia stătea aproape imobilă. Inima nu-și găsea încă ritmul potrivit, inspirația și expirația nu voiau să se alinieze, ca să-i redea cât de cât controlul asupra propriei ființe.

Cu toate acestea, își amintea… Își amintea aproape dureros de limpede și exact cuvintele omului lui Dumnezeu: Satana vrea să lovească cu moarte în această locuință. Rugați-vă să fiți păziți de Dumnezeu, și planurile Celui Rău să fie nimicite!

Se rugase atunci, se rugase după ce auzise avertismentul, dar nicio secundă nu s-ar fi putut gândi la odorul ei… Instinctiv, când auzi mesajul, inima ei alesese alte posibile victime.

În fond, toate aceste neînțelesuri rămâneau mai departe neînțelese.

În schimb, fără urmă de îndoială, își strângea fetița la piept, printre respirații neregulate. Iar cuvintele nu mai aveau niciun rost.

Mulțumirea trecea direct din inimă în potirul îngerilor harnici.

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De probă. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

29 de răspunsuri la „Așa vorbește Domnul” (1)

  1. convietuire zice:

    La o asemenea postare, muțenia e probabil cea mai potrivită. Tăcerea înșurubată într-o adâncă rugă.
    Dar pentru că șocul citirii acestui fragment pe care l-am trăit real (în postura fetiței senine și inconștiente) a fost atât de mare… am ales să scriu. Cu siguranță Domnul a ales atunci pentru mine. În locul fetei de 14 ani a fost mătușa mea… îngerul ce mi-a salvat viața.
    Mulțumesc, A.Dama, că mi-ai reamintit de lacrima și ruga unui înger apropiat.

  2. eLioR. zice:

    oai! mi-ai trezit amintiri care si acum imi strang inima. nu chiar asa am gasit-o eu pe sora-mea in geamul balconului, ci cocotata cu fata, tinandu-se cu mainile de pervaz, pervaz care-i ajungea ei pana la genunchi, si tot legandu-se in fata-spate. am inlemnit o clipa cand am vazut-o, apoi tiptil m-am dus la ea, am prins-o de mijloc si-am luat-o jos.
    iar mami le-a vazut pe amandoua (ca-s gemene) in geamul larg deschis (la vreo 2 anisori si ceva). coborase cu galeata. fetele cand or vazut-o, or inceput sa strige: mami, mami! o ridicat capu` in sus si-o luat-o cu transpiratii, palpitatii, insa de la Dumnezeu o mai putut articula: mergeti repede si deschideti usa ca vine mami! si s-au dus. : )

  3. Pingback: 10 postări în Top 100 WP (01.09.2011) « Romania Evanghelica

  4. Pingback: 11 postări în Top 100 WP (01.09.2011) « Romania Evanghelica

  5. Pingback: 12 postări în Top 100 WP (01.09.2011) « Romania Evanghelica

  6. Camix zice:

    M-am gândit la o chestiune azi: că El lasă uneori să ne înconjoare hăuri numai ca să ne salveze El de acolo şi să ne dovedească cât de biruitor e. Să ne uimească prin putere şi dragoste. Şi să ne tot amintim că, indiferent de, şi mâna Lui e.

    • A.Dama zice:

      Camix,
      E drept că dac-ai coborât în genune, înălțimea are alt gust. Când ne dăm seama că prin propriile forțe eșuăm, apreciem Puterea care ne ridică și ne învață să zburăm ca vulturul.
      Adânci sunt.
      Și dacă le-ai dovedit, rămân spre.

  7. Rodica Botan zice:

    Am transpirat citind…si ma minunez de cite ori m-a luat si pe mine si pe ai mei Dumnezeu de pe pervaz…Numai ca nu te poti bucura decit dupa ce trece o asemenea situatie. Ai scris traind momentul sau ai trait momentele scriind textul…nu stiu precis care …

    • A.Dama zice:

      Dragă Rodica,
      Am scris cu cuvinte prea simple adevăruri trăite.
      Dar acum e bine că ai venit și le-ai spus tuturor să-și amintească de câte ori i-a luat Dumnezeu de pe pervaz..
      Mulțumiri!

  8. eLioR. zice:

    mi-am adus aminte: cand stateam la bloc, la scara vecina a cazut un baietel de vreo 5 anisori de la et 4 pe pamant batucit, unde parcau masinile. l-au tinut imobilizat pana o venit salvarea, l-or dus, si a doua zi sau a treia l-or lasat acasa. n-avea NIMIC afara de-o sperietura zdravana.

  9. Alex zice:

    Mi-a plăcut mult cum ai povestit întâmplarea! Mai ales pentru că ne regăsim, fiecare, în postura micuţei neştiutoare, aflată în marte pericol, fără să înţeleagă asta… De câte ori nu stăm aşa, pe marginea „prăpastiei”, iar noi cântăm, legănând picioarele în joacă…fără să ne gândim la frământarea „Cuiva” pentru viaţa noastră…

    • A.Dama zice:

      Alex,
      Poate ni se întâmplă să facem același lucru și conștienți. Numai să-L punem la încercare dacă intervine să ne scoată de-acolo. Ce bine că gândurile noastre sunt departe de gândurile Lui! Altfel am fi pierit de mult.

  10. Pingback: 11 postări în Top 100 WP (02.09.2011) « Romania Evanghelica

  11. mihaela zice:

    În afară de o lacrimă în colțul ochilor (dar de bucurie 🙂 ) nu știu ce să mai spun..

    • A.Dama zice:

      Mihaela, mulțumesc! Punem lacrimile laolaltă și se umple Potirul. Chiar mă gândeam după ce-am scris textul că va rămâne ca o poezie epică, la care nu ai ce comenta. Doar lauda să țâșnească din inimă către Cel ce ne lasă inimile să bată. Pentru câtă vreme?

  12. Daniel zice:

    E de folos ce-ai istorisit dta aici! cel ce-a vrut sa loveasca cu moarte, duca-se pe pustii! Sangele Domnului Hristos sa-l mustre!
    Am sa istorisesc si altora intamplarea asta A.Dama!

    • A.Dama zice:

      Daniel,
      Să dăm mai departe vestea despre lucrările Lui, cu bucurie și smerenie! Mai ales în aceste zile în care lucrarea Celui Rău se înmulțește cu o viteză și forță înspăimântătoare! El știe că mai are puțin. Dar oare secerătorii din via Lui sunt destui?

    • Remus zice:

      Daniel,

      sangele Domnului Isus are menirea sa curete de pacate si sa sfinteasca omul, nicidecum sa mustre. Mustrarea unui om se face verbal sau scris, iar mustrarea unui demon se face numai verbal. Ori eu stiu ca sangele Domnului Isus nici nu vorbeste , nici nu scrie !!!
      Exprimarea este total eronata. Exprimare care se trage de la penticostalii batrani de rit vechi.

  13. Livius zice:

    Sa ai „urechea deschisa” sa auzi ce vorbeste Domnul, dar sa ai si „gura” sub ungere Divina sa poti transmite ce ai auzit, iata o alegere pe care Domnul o face, o slujba pe care Domnul o incredinteaza, dar nu oricui, una dintre multiplele cai pe care Tatal o foloseste ca sa-si avertizeze iubitii despre capcanele pe care strainul le intinde inaintea noastra. Dupa cum spune titlul, nu pericolul in sine este „miezul” povestirii, ci cuvantul pe care Domnul l-a trimis inaintea nenorocirii. Capcana, groapa, lovitura, nu-si ating tinta daca stim ca sunt inaintea noastra.
    Consider un mare har cu care Domnul ne inconjoara, avertizandu-ne de ceeace este „ascuns” inaintea pasilor nostri. Cu Domnul suntem mai mult decat biruitori.

    • A.Dama zice:

      Livius,
      Asta e doar pentru cei care cred că descoperirile de la El funcționează și azi, că n-au încetat toate darurile, că atunci nu știu pe unde-ar fi înțelepciunea și credința în bisericile de azi. Totuși, mă gândesc că e mare lucru să practici credința ca meserie, nu ca hobby!
      Dumnezeu să ne dea înțelepciune să folosim descoperirile Duhului Lui și să ne ferim de rău. Și de orice se pare rău.

    • liviuspuraci zice:

      Citesc in Amos cap. 3 vers. 7: Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fara sa-Si descopere taina Sa slujitorilor Sai proroci. Ciulesc „urechile ” pana la durere (a credintei), cand aud cuvantul „Asa vorbeste Domnul”, pentru ca stiu ca El nu vorbeste in vant. El are o taina pentru mine, o promisiune, care tot taina este, o atentionare, un pericol inaintea mea, care tot taina este, o lucrare care imi cere sa o execut in viitor, care tot taina este… si pot sa ma duc inainte cu multe … taine.
      In Psalmul 138:2c omul lui Dumnezeu ( eu, tu, altii…) exclama plini de reverenta si bucurie: „caci Ti s-a marit faima prin implinirea fagaduintelor Tale”, caci pe masura ce El vorbeste, El implineste, iar eu cresc in cunoasterea Lui.
      In felul acesta, DA , practic credinta ca meserie, in fiecare zi, in orice lucru, pentru ca El ma numeste „prietenul Lui” Ioan 15:15.
      Intr-o postare scria unul ” unii asa vorbesc, de parca ar sta toata ziua la taifas cu Dumnezeu” Ei bine, ei nu stau toata ziua la taifas cu Dumnezeu, dar pot sa afirm, si inca cu tarie, ca „Dumnezeu sta toata ziua la taifas cu ei”.
      Faptul ca nu cunosc limba Lui, nu-L inteleg, si atunci fac greseala sa isi infunde urechile cu necredinta (si nu de putine ori cu dispret), iar de aici urmeaza toate celelalte.

      • A.Dama zice:

        Dragă Livius,
        Și eu mă bucur pentru orice atenționare a Lui. Intenția mea e de a prezenta în această serie mesaje pe care le-am auzit și le-am văzut întâmplându-se. Nu mă pot sătura de felul în care El alege să intervină, să lucreze, să descopere, să miște lucrurile, să impulsioneze oameni și să-i lase chiar gură-cască, fiindcă găsește încă multă împotrivire. A fost o vreme în care dădeam cu pumnii în masă, Îi ceream socoteală și Îi scoteam ochii cu promisiunile neîmplinite. Și El nu S-a supărat pe răzvrătirea mea copilărească, ci m-a cules cu grijă din noroi și a început să mă curețe cu atâta delicatețe, să nu zgârie cu niciun chip frumusețea vasului.
        Aș vrea să învăț de la El răbdarea de a lucra cu alții cu aceeași migală și grijă iubitoare!
        De altă parte, când noi vorbim cu El pe limba noastră comună, ni se luminează fața de bucurie. Ce mai contează atunci aruncarea pietrelor înspre noi?
        Dumnezeu să Se îndure și să ne dea inimi și buze care să rostească Înțelepciunea și Adevărul!

  14. rob zice:

    Eu, pe acoperisul orfelinatului inalt cat o scoala cu trei etaje, asezata pe pervazul de tabla incalzit de lumina lui Dumnezeu, am vrut doar sa admir orasul de acolo de sus, cu picioarele atranand in gol, leganandu-le, simtind senzatia haului de dedesubt care parca ti se impotriveste talpilor. Daca vreun suflet de om m-ar fi vazut, s-ar fi cutremurat. Eu, cu inocenta (nu inconstienta 🙂 )unui copil, cu vantul de vara atingandu-mi obrajii ca soaptele de inger am stiut ca sunt in paza Lui. Nimic rau nu avea sa mi se intample.

  15. Pingback: Dacă e copil… | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s