Am fost la Peniel…

…de vreo trei ori.

Pentru tineri, e o ocazie bună de a se întâlni față în față, nu pe mircuri, mesingeruri, feisbucuri, tuiteruri etceterauri. Față în față, nu dindărătul măștilor virtuale. Față în față, nu în stadiile depersonalizate, pe care ecranul le întreține.

Tinerii se-adună din mai toate colțurile țării, ascultă predici și Îl laudă pe Dumnezeu. Atmosfera e mai relaxată ca în biserici, ținuta nu trebuie să fie la patru ace, nici la dungă… Se aplaudă din când în când. Muzica, în general, e cea pe care o ascultă majoritatea tinerilor; uneori cu decibelii la limita superioară.

Totuși, interacțiunea lor e un câștig. De câte ori n-am fost întrebați: „Dar voi cum vă distrați?” Vă dau câteva răspunsuri. Puneți voi etichete! „Ne bucurăm în Domnul.” „Mergem în tabere de studiu biblic.” „Avem un festival al corurilor. Și încă un festival de muzică creștină”. „Mergem la Peniel!” (?)

Personal, cred că e de folos ca pastorii să știe la ce fel de activități iau parte tinerii pe care-i păstoresc. Singura modalitate de a ști e de a participa și de a se lămuri singuri dacă e safe. A trimite delegați care să-și dea cu părerea e ca un joc în care pornești cu mai puține piese pe tablă decât adversarul.

Am să vă spun o poveste adevărată de la una dintre conferințele Peniel. Am stat de vorbă două ceasuri cu un tânăr. Era student. Avea câteva fixații, gata formulate după lecturile de moment. Era foarte prins, foarte convins că se poate situa deasupra binelui și răului, printr-un efort de voință și rațiune.

Vorbea despre oameni cu un anumit dispreț. Toți se amestecau în aceeași masă amorfă, lipsită de orientare, și fără putința de a depăși dualismul comun: bine-rău, adevăr-fals, lumină-întuneric etc.

De fapt, ura viața, așa cum i se înfățișa în acel moment. Tendințele suicidare erau puse pe tapet fără rezerve, deși nu ne cunoșteam. Aveam doar o cunoștință comună.

Am pledat – nici eu nu știu cum și de ce – pentru… viață. Am pledat împotriva lecturilor care te urcă pe bârna aceea firavă, unde viața și moartea aproape se suprapun, și te lasă să faci echilibristică de unul singur, unde orice mișcare greșită sau precipitată ți-e fatală.

Au trecut câțiva ani. N-am mai știut ce s-a ales de tânărul cu care povestisem. Dar m-am rugat să-l ia Tata pe Mâinile Lui… Apoi, dintr-odată, cu totul brusc și neașteptat, s-a întâmplat să-l văd pe stradă. Era de mână cu o fată. Am tresărit. Eram atât de bucuroasă că îl vedeam cu ochii mei… viu și nevătămat!

Am aflat peste încă o bucată de vreme că s-a căsătorit și avea un copil… Deci scăpase de vârtejul întunecat și dens, pe care mi-l creionase atât de convingător în acele două ore în care-am povestit noi… (întâmplător sau nu)… la Peniel.

Așa că, întreb și eu, nu credeți că-i necesar să fie verificate și cântărite lucrurile înainte de a fi anatemizate?

Le-am pomenit unor tineri despre blamul public adus Penielului în spațiul virtual. Vă dezvălui două reacții: „Ce bine că Ionescu nu-i pastorul nostru!” Și: „Eu știu de ce a trebuit să merg la Peniel. A trebuit să fiu acolo, ca să mă rog pentru tinerii din țara noastră. Asta mi-a cerut Domnul să fac”.

Evident lista rămâne deschisă…