De parcă ar trece un elefant peste tine, și n-ai muri. Apoi încă unul, și încă, și încă… O turmă întreagă de elefanți. Din când în când, te vezi pe tine printre picioarele lor gri, scorțoase și înnoroiate. Sufletul ți-e undeva pe-aproape, privind trupul tăvălit printre labe de elefanți lăbărțate, călcându-te neglijent, constant, fără simțire.
De ce nu mori?, întreabă sufletul contorsionat. De ce n-ai murit când te-a călcat primul elefant? De ce nu te-a strivit definitiv prima turmă? De ce mai sufli după ce-au trecut peste tine turme întregi? Toate oasele ai putea să ți le numeri. De ce ți-s ochii deschiși?
Dumnezeu a uitat măsura, mai zise sufletul, continuând să sufle printre elefanți fără număr…
*
Altfel spus…
(Update: „So often theologic wars,
The disputants, I ween
Rail on in utter ignorance
Of what each other mean
And prate about an Elephant
Not one of them has seen!”)
lumea adam(a)ică 
Sublim scris. Şi îngrozitor de trist. Ca între culme şi hău.
Oana,
Să nu te întristezi prea tare, că nu mai pun texte de-astea! 🙂
Aici trebuie să se vestească „un viitor și o nădejde.” (Ieremia 29, 11)
Pingback: Alo? PAfoto? | Călin Hera. PA-uri şi mirări
Azi toata ziua m-am gandit la elefantii astia ai tai (de-acu si ai mei) … Ai surprins o realitate ce suna … brutal.
Printre calcaturile lor imi revin, mai respir cat de cat si … o iau de la capat 😉
Cella, mă surprinzi! 🙂
Adică eu credeam că numai mie mi se întâmplă, egoista de mine!
Sufletul este de vină. Cât suflăm, el e vinovat de rezistenţă la elefanţi.
Om avea încă mult de lucrat cu El asupra noastră.
Sufletul joacă periculos. Se știe nemuritor…