Blogul, ca inima…


Când mi s-a spus: Dă-I Domnului blogul tău!, am avut un déjà-vu. M-am revăzut la grupa de copii de la școala duminicală. În cele două-trei ore cât stăteam acolo, până se termina programul din biserică (dacă „era har”, ținea și mai mult…), ni se repeta această formulă magică de zeci de ori: Dă-I lui Isus inima ta!

Nu puteam înțelege… Tot ce știam despre inimă era că bătea. Puneam mâna pe piept și îi simțeam bătăile. Le număram în joacă. N-aveam nicio idee cum să-I dau inima lui Isus. Eram aproape sigură că dacă-I dau inima, o să mor.

Nici despre moarte nu știam prea multe, dar mai auzisem că dacă faci aia sau cealaltă, mori. Și mergi în iad. Nu prea erau exemple cu cerul: Dacă faci așa, mergi în cer. Cele mai multe exemple erau cu iadul. Cumva, cumva, am ajuns să admit că există rai și iad.

Chestia cu Dă-I lui Isus inima ta! rămânea cea mai nebuloasă. Să rămân fără inimă?

Nu văzusem niciodată o inimă de om. Văzusem inimi de găină. Am și gustat una, după ce s-a fiert supa. Nu mi-a plăcut. De-atunci n-am mai vrut să mănânc niciun fel de inimă

Mai știam că, dacă o supăr pe mami, Îl supăr și pe Domnul Isus. Eu nu prea voiam asta, dar mi se întâmpla… Așa a pățit și Tedi zilele trecute. În joacă, a aruncat cu pietre în curtea vecină. A nimerit pe cineva în cap. Și omul a intrat în curte. Era un nene chel, iar pe frunte i se prelingea o dâră de sânge. Tedi, speriat, s-a uitat la cer și a zis dintr-o suflare:

– Scuze, Doamne, Isuse!

Cam așa aș spune și eu acum… Scuze, Doamne, dar nu știu cum să-Ți dau blogul!

Cum se face asta mai exact? Dacă mi s-ar spune concret, pe litere!… Dacă îl fac să dispară, sigur îl regăsesc la spargerea Oglinzii… Îl fac invizibil. El vede și cine stă pe invisible… Ce să facă Domnul cu un om invizibil? Dacă nu mai scriu nimic? Ar veni El să scrie pe blogul meu? S-ar face Blogger?

Într-o bună zi, I-am dat inima. Nu știu cum am făcut asta. Inima a continuat să bată. Nu mi-a luat-o de tot. O țineam amândoi. N-am mai simțit pământul sub picioare. Am stat în aer o vreme, la câțiva centimetri deasupra pământului. Nu știu cât, că n-aveam ceas. Știu că n-am mai vrut „să cobor cu picioarele pe pământ”. Era prea frumos.

Dar cu blogul cum să fac? Cum să-I dau blogul? Am nevoie de un jamais-vu.

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De blog(oslovit) și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

18 răspunsuri la Blogul, ca inima…

  1. Liliana Corbu zice:

    ”Ce să facă Domnul cu un om invizibil? Dacă nu mai scriu nimic? Ar veni El să scrie pe blogul meu? S-ar face Blogger?”

    – Sunt sute de oameni care sunt ”invisibile” pentru multi, dar Dumnezeu le-a dat darul rugăciunii.
    – Dacă nu mai doresti să scrii sau nu mai simți în inima ta dorința de a scrie zilnic, probabil că un alt dar este deja lansat sufletului tău.
    – Cît despre ideea cu Isus – blogăr NU este ceva cu care să te frămînți prea mult. EL a fost atît de ocupat cu munca de tîmplar, cu vorbirea in mulțime, cu călătoriile, cu vindecarea bolnavilor, cu hrănirea săracilor, încît imi este greu să cred că EL ar sta izolat în spatele unui ecran, vorbind fără „puterea de a privi in ochii interlocutorului”.

    Eu am experiența ștergerii blogurilor. NU ajută cu nimic la cresterea spirituală.
    Cînd privesc in urmă la blogăritul din anii in care au trecut, regret un singur lucru: faptul că am permis sa-mi fie tîrît numele in noroi de către oameni fără caracter, să rămînă in memoria motoarelor de căutare jignirile pe care mogulii internetului le-au atașat numelui meu. Dumnezeu vrea să trecem prin viată si să lasăm in urma noastră un trecut frumos. Faptul că pocăiții internautici mi-au murdărit numele va fi regretul meu cel mai mare de ”asociere indirectă” cu unele persoane.

    Sunt sigură că Duhul LUI DUMNEZEU iti va arata ce trebuie să faci.

    • A.Dama zice:

      Lia, mulțumesc de culisele dezvăluite (adică ce-ai simțit dacă te-ai mutat la alte adrese)!
      Eu aș fi vrut să se înțeleagă ceva diferit din povestea asta cu blogul, ca inima.
      N-am fost atât de explicită, fiindcă s-ar fi dus farmecul.
      Ideea e că suntem în fața unor formule pe care nu le știm manevra… Ni se dau „rețete”, pe care nu le știm citi… Creștem cu aceste liste „to do”, dar când le iei la disecat, vezi că sunt abur…
      Aici voiam să ajung. Să recunoaștem măcar că despre inimă nu știm atât de multe…

  2. convietuire zice:

    Prin ce scrii… I l-ai dat deja…

  3. AlexB zice:

    Citind asta, mi-am amintit de doua lucruri:

    1. Cand eram mic, mic de tot, aveam o caseta pe care era inregistrata povestirea cu Bartimeu. La un moment dat era:
    „- Ce vrei sa-ti dau?
    – Doamne, sa-mi recapat vederea!
    – Recapata-ti vederea!
    Si indata orbul si-a recapatat vederea…”
    In mintea mea de copil, se imbulzeau intrebari de genul: „Cine i-o fi trimis vedere de la mare lui Bartimeu si cine i-o fi furat-o?!”

    2. Cand eram mici, tati ne-a lasat sa ne jucam cu prastiile, dar cu doua conditii: sa nu tragem dupa caini si sa nu tragem dupa pasari (ulterior s-a adaugat la regulament si „nici in geamuri”).

    Frate-meu s-a uitat la o vecina: nu-i caine, nu-i pasare. Bun. PAC in frunte. Si apoi cu asa nevinovatie: „M-am jucat de-a David si Goliat…”.

  4. Pingback: Mare concurs de proză arhiscurtă. Foarte curând | Călin Hera. PA-uri şi mirări

  5. Alex zice:

    Şi eu cred că I l-ai dat, odată cu inima!
    Frumos gândul acesta, de a-I oferi Domnului lucrarea noastră, ca o ofrandă. Un astfel de gând sigur ne face mai atenţi la ceea ce înfăptuim, zicem sau gândim.
    Mi-a plăcut mult reacţia lui Tedi la acea păţanie.
    Numai bine, A.Dama! 🙂

    • A.Dama zice:

      Alex, nu știu dacă e așa… Au trecut ani buni de când I-am dat inima, iar blogul îl am de puțin timp… Nu știu alții cum sunt (vorba crengii), dar eu știu că aici am scris și că așa mi-a tunat prin cap, nu doar că asta ar fi vrut El.
      Mă preocupă diferența. Încă nu știu dacă voi reuși să mă mut în a doua variantă definitiv. Știu că ar fi de folos și pentru mine, și pentru cititori…
      Chestiunea cu Tedi e haioasă în continuare. De fapt, și el, și Luca, se scuză față de Domnul Isus când își dau seama că au greșit. Și fac asta în orice mediu, inclusiv la grădiniță. Iar educatoarea nu prea pricepe ce zic copiii. 🙂

  6. Livius zice:

    Nu stiu ce sa faci cu blogul, dar de cand am citit fraza cu datul inimii, m-am tot gandit la doua situatii asemanatoare pe care le-am intampinat, ceva foarte asemanator cu ceea ce povestesti tu. As incerca sa patrund in taina aceasta, pentru ca citesc in lucrurile „mici si neinsemnate”, pentru unii, dar experientele cu Dumnezeu ma infioara pana in maduva oaselor. Am multe, multe experiente minunate cu El, de la o ascultare a unei rugaciuni, ai zice banala, pana la vindecarea miraculoasa de cancer (fara interventia medicilor, tot ce au facut a fost doua biopsii, una la Cluj, iar alta in SUA, care indicau acelasi lucru, ultima arata o inrautatire a situatiei). Dar despre acea stare de” plutire”, cum zici tu, nu stiu cat timp a durat, pentru ca eram cu El si nu mai conta nimic am sa scriu mai jos.
    Prima data am experimentat-o intr-o staruinta in rugaciune pentru botez cu Duhul Sfant, asta fiind de lunga durata, poate o ora sau mai mult, a doua oara mai deosebita, cand pastorul nostru ne-a surprins cu o invitatie pentru rugaciune cu ungere cu untdelemn, pentru bolnavi.Eu sufeream de o boala care-mi crea dureri de cap mari. Stiu perfect cand mi-a atins capul, dar de acolo parca am intrat intr-o capsula care se invartea, dar in acelasi timp se ridica in sus. M-am lasat in Mana Lui, fara sa imi pese de nimic. M-am „trezit” in momentul in care pastorul a pronuntat cuvantul amin, dupa ce s-a rugat pentru toti cei ce erau acolo (7 persoane).
    Imi place sa vorbesc despre astfel de lucruri, fie ca le ascult de la altii, fie ca le povestesc pe ale mele. Fratii si surorile mele se bucura cand le mai spun cate una, pentru ca de fiecare data le aduc in fata 1 Ioan 1:1 si mai jos. Ce face Domnul, El face frumos. si la ce face El noi nu mai avem ce adauga. Binenteles ca intotdeauna fiind in cunostinta de voia Lui.
    M-am luat cu vorba, si am scris prea mult. Nu am scris in felul in care aceste randuri ar putea fi postate pentru toti sa le citeasca, asa ca las la aprecierea ta daca le dai drumul sau le opresti la tine.
    Blogul merge bine, asa cum merge, sunt oameni la care le atingi coardele sensibile ale sufletului, dar stai departe de confruntari intre oameni, oamenii sunt rai si avem destule alte bloguri pe care sa ne duelam, daca asta ne place. Parerea mea este ca sa-l tii activ, dar asta depinde numai de tine. Domnul sa-ti dea lumina.

    • A.Dama zice:

      Livius, de ce să nu citească și alții cele trăite cu El, dacă tu ești dispus să presari experiențele și pe terenurile altora? 🙂

      De fapt, ceea ce-am vrut cu acest articol a fost să mut ochiul critic asupra unor formule pe care le folosim atât de des, dar n-avem cum să le… practicăm.
      De mici, ni se repetă una și alta, dar ele nu înseamnă nimic concret.
      Iar când, în sfârșit, înseamnă ceva, nu știi cum să le exprimi.
      Intrăm într-un hățiș al gândirii. Ce înseamnă să-I dai inima Domnului? Copiii ar avea tot felul de răspunsuri (nu neapărat) trăsnite.
      Când se-ntâmplă să-I dai inima, nu-ți mai găsești cuvintele…
      Cam asta era. Dacă-I dau Domnului blogul, ar trebui să nu-l mai scriu eu. Să-l scrie El prin mine…
      Dar asta e o formulare (cât de cât) logică.
      Nu știu cum se întâmplă concret.

  7. Pingback: Regulament PAfoto’ | Călin Hera. PA-uri şi mirări

  8. Viata ta e data Domnului? Daca da ce inseamna asta? Inseamna ca traiesti pentru El. In acelasi fel poti sa dai blogul tau Domnului.

    • A.Dama zice:

      Ucenicule, te apropii! 🙂
      Să te uiți la răspunsul către Livius! Acolo am explicat ce-am vrut cu acest articol.

      Însă ceea ce scrii tu îmi amintește de o chestiune foarte discutată vizavi de operele artistice. Dacă un creștin e artist (sau invers), dacă inima lui e a Domnului, tot ce creează e „dat Domnului”?
      Câtă vâlvă s-a făcut pe seama Decalogului lui Liviu Mocan! Nici nu vreau să-mi amintesc…

  9. mitica zice:

    A Dama, am fost zilele trecute la inmormantare.
    O fiinta apropiata ar fi implinit luna viitoare 90.
    Mi-a ramas o expresie faina de la el de pe vremea in care am lucrat impreuna la niste anexe de la casa noastra.
    Nu pot sa fac oricum lucrarile,
    -nu ma lasa nasterea din nou.
    Ei bine -nasterea din nou nu ne lasa sa scriem orice si oricum.
    Daca e adevarat ca omul sfinteste locul, atunci si blogul.
    I-ai dat deja inima…
    [tu pui multa inima cand scrii]

    • A.Dama zice:

      Mitică, mă bucur că unii care pleacă lasă pietre de aducere-aminte! Și mă bucur că te-ai nimerit prin preajma pietrei.
      Tocmai că nu știu dacă mai trebuie să pun inimă-suflet.
      Trebuie să pun inimă-duh. 🙂
      Încă sunt la alfabet…

  10. Pingback: Blogul, ca mersul la grădiniță. « Epic blog

  11. Pingback: Blogul, ca drumul | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s