„Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi
și ți-aș săruta talpa piciorului,
nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,
de teamă să nu-mi strivești sărutul?”
(Nichita Stănescu – Poem)
*
„Și iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa fariseului: a adus un vas de alabastru cu mir mirositor şi stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus, şi plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult şi le ungea cu mir.” (Luca 7, 37-38)
*
lumea adam(a)ică 
Vai, Nichita Stănescu e unul din preferaţii mei, iar poezia aceasta e una din preferatele mele.
Şi ce paralele între cele două! Mi se face pielea de găină.
Ioana,
Ți se pare justificată asocierea? Sau e doar pentru contrast? :
Foarte frumoasă această legătură între cuvântul poetului şi cuvântul Evangheliei!
Eram adolescenta cand m-am indragostit de poezia asta. Ma gandeam ca Nichita pur si simplu INTELEGE.
Dar El, El intelege totul. Si lacrimile, si sarutarile. Si nu ne cearta pentru risipa de mir.
E genial ca ai legat cele doua texte!
Debora, mulțumesc pentru participare! N-am vrut să pun întrebări în postare, nici comentarii. Aș fi vrut să fie o discuție despre în ce măsură cele două texte sunt literare. Ce le apropie, ce le separă…
(Aceeași chestie cu învățatul pe de rost! 🙂 )
poemul asta… il stiu si trezita din somn! atat de putine cuvinte cu semnificate asa mare..
Dodi, bine-ai venit!
Ce ți se pare cel mai adânc în poem? 🙂
Geniala .. M-a facut sa ma indragostesc de Gabriela !
Ral,
🙂
Tot îndrăgostit?