Roaba cu amintiri

Toate amintirile mele stăteau rânduite într-o roabă, pe care o împingeam pe asfaltul timpului din zorii zilei până la apus. Din când în când, ploaia căzută din privirile tale curioase se furișa până la cutiile de carton, în care îmi îngrămădisem agendele.

„Am scris cu pix, nu cu cerneală”, îți aruncam, triumfător, tot din priviri. „Ploaia nu poate spăla rândurile scrise.”

Roaba mea cu amintiri făcea mii de kilometri și zeci de ani într-o singură zi. Acolo erau serbările de la grădiniță: când eram greiere, când albă-ca-zăpada. Și șoimii patriei, pionierii din seriile I, II și III și uteciștii (cu jurământul depus), cântându-i mai mult sau mai puțin conștienți iubitului conducător. Acolo erau cravatele și coronițele, șnururile de comandant și diplomele de la olimpiade, pe care mama le arăta musafirilor, după ce mă scotea, prevăzătoare, din cameră. Acolo cărțile ce mi-au fost furate și pe care le-am găsit mai târziu prin anticariate. Acolo sandalele tatălui și săgețile minunii din tolba cu credință a mamei. Acolo carnavalurile din grădină și îngenuncherile în cercul de foc.

Acolo fâșia de pământ, ai cărui bulgări umezi i-am frământat cu palmele goale. Acolo prima dată când ți-am văzut copilul și-am plâns ca în fața încă unei morți. Acolo cimitirul în care-mi duceam pețitorii, ca să aflu ce gândesc despre viața veșnică și dispariții definitive. Acolo furtuna de pe ocean, care te-a înghițit cu valiză cu tot. Acolo statuia lui Mathias Rex, unde stăteam la o bere de vorbe, pe când norii bulbuceau l’écume des jours.

Acolo aeroportul în care am îmbătrânit în câteva minute cât în două decenii, căutându-te pe sub pălării, bărbi și revere. Acolo palma primită de la securistul acela, arzându-mi obrazul ca o flacără din iad, și din care Dumnezeu mi-a împletit o broșă frumoasă. Acolo colindele de la poarta spitalelor, leagănelor de copii și azilelor de bătrâni, de unde nici milițienii nu mai aveau inimă să ne alunge. Acolo interogatoriile stângacilor agenți sub acoperire. Când totul era gol și descoperit, și Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra capetelor.

Acolo cuiele bătute în sicriul mamei, ca tunetele clătinând cosmosul și mutându-l cu trosnet din temelii. Acolo ninsoarea inversă și ruga neascultată a tatălui pentru înviere. Acolo acuarelele tale, pictate parcă într-o altă lume, mult mai adevărată. Acolo carul mare sub care ne sărutam, când despicătura de cer dintre blocuri îl cuprindea. Acolo ședința cu profesorii membri de partid și mustrarea pentru „acte împotriva regimului”. Acolo cuvintele blânde ale decanului, care ne încuraja să mergem mai departe, ca și cum primul act al piesei fusese neadevărat și de-abia acum începea piesa adevărată.

Acolo macii și zmeiele, vata pe băț și batonul de ciocolată, înghețata de lămâie și bezeaua inevitabilă. Acolo întrebările care duceau obsedant, constant și necruțător la sinucideri. Acolo podiumurile urcate și craterele nereușitelor. Acolo rugăciunile care primeau uneori răspuns înainte chiar să se termine, iar alteori înghițeau ani și ani de tăcere și suspendări.

Acolo… acolo… acolo…

Roaba mea cu amintiri se golise între timp și stătea demnă sub lumina roșiatică a soarelui la apus. Cât de inutil, să împingi o roabă goală!?