Între bând (1)


Dacă Dumnezeu Își lasă fiii să plece de-acasă, ba le dă și bani, îi înzestrează cu calități, aptitudini, resurse, oare de ce noi nu-i lăsăm pe cei dragi nouă să guste căderea?

Oare de ce ne înverșunăm să-i ferim, când eforturile nu ne sunt nici apreciate, nici răsplătite?

Și chiar împotrivindu-ne, tunând și fulgerând, rostind vrute și nevrute, am putea oare să oprim tăvălugul?

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Între bând (1)

  1. brd zice:

    intrebari usoare, simple, si totusi asa de grele daca esti personal in situatie; nu-i lasam, ca-i iubim, si am vrea ca ei – copiii nostri – sa nu guste amaraciunea caderii; personal, cred ca pentru un parinte este una din cele mai teribile lovituri sidureri sufletesti; fiul sau fiica cu care te-ai jucat, pe care i-ai invatat sa mearga, sa vorbeasca, care ti s-au cocotat in brate de atatea ori si ti-au spus ca esti cel mai iubit tatic, ca-si pierde mintile de dragul tau (desele declaratii ale fiicei mele adolescente):), si totusi sa fie pacaliti de „oferta” lumii… nu stiu ce-as face si cum as reactiona… probabil nu ca Dumnezeu; oricum Adama, pilda nu dezvaluie trairile sufletesti ale tatalui, dar din modul cum il primeste si ce-i spune „mortului” ne putem inchipui durerea si sfasierea launtrica avuta in timpul absentei de acasa a teribilistului neghiob.

    • A.Dama zice:

      brd,
      Eu înțeleg că din iubire nu-i lăsăm. Cel puțin așa înțelegem noi iubirea.
      O înțelegem pe dos, n-o înțelegem cum vrea Tatăl. El ne lasă, pentru că vede și întoarcerea noastră.
      Noi ar trebui să vedem întoarcerea prin credință.
      M-am întrebat și eu de ce nu ni se spune dacă tatăl își primește fiul și a doua, și a treia oară. După fiecare rătăcire…

  2. vioricaO zice:

    …De ce nu-i lasam pe ai nostri dragi sa guste caderea?… Parerea mea, tocmai ca nu suntem ca Dumnezeu sa avem perspectiva cosmica a tot ce se intampla… nu putem sti ce va urma caderii. O noua ridicare sau o prabusire, tot mai jos pana la moarte… Putem doar ca parinti, uneori sa amortizam caderea, sa fim acolo si sa tinem mainile, a rugaciune, sau bratele, ca amortizor la cadere… Efortul merita sa fie facut chiar daca pe moment nu avem rasplata.

    • A.Dama zice:

      Viorica,
      Nu avem perspectiva asupra duratei căderii, nici asupra momentului întoarcerii. Ne sperie orice nu putem stăpâni rațional, orice nu putem calcula și nu putem întrevedea. Dacă avem credința că întoarcerea se va produce într-o bună zi, așteptarea e puțin mai ușoară, dar nu neapărat cât am vrea noi.
      Eu m-am referit la cei dragi într-un sens mai larg, nu neapărat vizavi de copii.

  3. mihaela zice:

    Îmi place!!! Ești prima persoană care mă face să mă simt confortabil cu această tendință a mea (aici mă refer în particular la băiețelul meu) de a nu încerca să opresc inevitabilul tăvălug 🙂 În loc să-mi consum energia să opresc tăvălugul mi-o păstrez pentru momentul în care va trebui să repar (sau să minimizez) efectele secundare 🙂

  4. krabul zice:

    Pentru că nu îi înţelegem. Noi îi cunoaştem. Poate dintotdeauna. De când s-au născut. Însă în acest moment cu îi înţelegem şi mai rău ei nu ne înţeleg.

    Fiul risipitor este înţeles de Dumnezeu. Un cap de pod, din partea Lui Dumnezeu este făcut. Peste timp şi fiul Îl înţelege pe Dumnezeu şi realizează celălalt cap de pod peste prăpastia despărţirii.

    Dacă despărţirea este inevitabilă noi cei care suntem răspunzători de ei trebuie să ne facem capetele de pod pentru viitoarea lor întoarcere. Cu multe cărămizi de iubire lipite cu cimentul Credinţei.

    Dacă mama nu ar şti că un copil o să înveţe să meargă atunci l-ar feri de căderea din picioare ţinându-l în pat culcat! Aşa şi aici. Toţi suntem la Dumnezeu. Ştie El mai bine ce şi cum.

    • A.Dama zice:

      Krabul,
      Câtă dreptate ai! Dacă îi dai copilului tot mâncare paserată, nu-și va dezvolta niciodată dentiția.
      Nu știu de ce ne doare creșterea. De ce ne tot văităm?

      • krabul zice:

        Poate pentru că lumea are o curgere mai rapidă decât poate mintea noastră să înţeleagă. Prin minte noi nu apucăm să ne obişnuim cu ceva că deja a şi trecut.
        Acum trandafirul e boboc. Mâine e la gunoi.
        Acum copilul merge târâş grăbiş şi mâine îţi zice: Pa tati!

        Şi sufletul, pentru că are acces la cunoaşterea lumii prin ochii minţii (şi doar în cazuri binecuvântate prin contemplaţie directă asupra Lucrării Dumnezeieşti) duce lipsă de comuniune continuă cu Creaţia. Creşterea înseamnă o Lucrare Dumnezeiască pe care mintea nu o reproduce cum trebuie sufletului. Şi de aici durerea.

        Pentru că durerea e sufletească şi nu mintală. Dacă mintea este însoţită şi de autosuficienţă atunci e vai şi amar de noi!

        • A.Dama zice:

          Krabul, mintea funcționează anticipativ. Și pune blocaje. Anticipez că nu voi ajunge la timp. Mi se face după „mintea” mea.
          Contemplarea directă asupra Lucrării Dumnezeiești este pregătită pentru oricine și-o dorește și e pregătit să plătească prețul, adică să renunțe la propriile calcule și la propria vedere. Și să nu se teamă de ce i se arată spre contemplare. Știi că te poți teme că n-ai putea duce cât ți se arată!
          Într-un fel, deși greu se ajunge acolo, dacă mintea și sufletul sunt în odihnă, deci nu mai (re)cunosc durerea, se întâmplă minunea contemplării.

          • nevrednicul zice:

            Aşa am citit/auzit şi eu. Partea cu lucrarea e mai grea.

            Dar sunt momente când poţi „contempla”. Atunci când ţi se întâmplă o minune şi tu eşti persoana în cauză, ai parte de nişte experienţe mai ciudate. Ştii ce să faci. Fără gânduri, fără întrebări. Doar cu rugăciune curgătoare.

            • A.Dama zice:

              Krabul,
              E foarte frumos ce spui despre această „știință” mai presus de rațiunea noastră: „știi ce să faci”! Dacă ni s-ar întâmpla tot timpul aceste minuni, am crede că nu mai suntem pe pământ.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s