Dragostea, mai presus de acestea


Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. (Col 3, 14)

Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea. (1 Cor 13, 13)

Eram copil pe când am învățat pe de rost 1 Corinteni 13. M-am făcut „om mare”, ca să pricep că dragostea definită acolo e departe de felul în care noi percepem, concepem, simțim și trăim dragostea… Dacă ne gândim la dragoste, așa cum o înțelegem cu sufletul și mintea, atunci mesajul lui Cristos pentru omenire nu a fost dragostea. Dacă ne îmbrăcăm cu Dragostea, care e legătura desăvârșirii, și punem laolaltă credința și nădejdea, dacă pricepem dragostea cu duhul pe care El l-a pus în noi atunci când am crezut, atunci Dragostea e mesajul lui Cristos pentru omenire.

Gândiți-vă cum ar fi să aveți 18 ani și să vă îmbrăcați cu hainele de bebeluș! Nu că ați putea să le îmbrăcați, dar ați lua mai multe hăinuțe și le-ați lipi cu scotch de trup. Poate v-ar ajunge cât să vă acoperiți părțile intime. Cam așa procedează mulți credincioși. Ei L-au ales pe Cristos de ani de zile, au învățat pe de rost crezul și paragrafe din Scriptură, nu lipsesc de la slujbe, dar nici nu cresc în Dragoste. Ei nu se pot ruga pentru alții, fiindcă ochii firești îi împiedică.

Cum se poate ca, având dragostea Lui, îmbrăcându-te cu Cristos, să nu te poți ruga pentru o femeie care arată bine? Cum se poate să te poți ruga pentru aceeași femeie, dacă e pe un pat de spital, într-o stare care îți provoacă milă? Cum putem fragmenta atât de găunos Dragostea?

Nu putem pretinde că am crescut în cunoașterea Lui, dacă dragostea noastră e ca hăinuțele unui bebeluș, cu care încercăm să ne acoperim goliciunea!

Dragostea din 1 Corinteni 13 nu o putem cunoaște cu sufletul, ci doar cu duhul. Când celălalt e infidel, răbdarea noastră ține până la un punct. Ajungem la limită. Sufletul e încercuit, iar suferința e motorul pentru acțiuni necugetate. Însă Dumnezeu, îndelung răbdător, ne atrage către Sine, în ciuda infidelității noastre, dincolo de orice putință de înțelegere omenească. Această Dragoste este mesajul central al lui Cristos. Duhul pe care ni l-a dat o pricepe și o face reală, iar sufletul fuge de ea, fiindcă nu o poate cuprinde și i se pare nebunie curată.

Dragostea merge mână în mână cu credința și nădejdea. Iată că, din râvnă față de un sistem religios, putem purcede la acțiuni de binefacere, putem avea experiențe extraordinare (vorbirea în limbi omenești și îngerești), putem suferi chiar martirajul. Fidelitatea față de un sistem religios te poate transforma la fel de bine într-o caricatură sau într-un monstru.

În omul firesc, socotim că astfel de acțiuni (binefacerea, martirajul) sunt foarte prețioase. Socotim că ele sunt tichetul pentru un loc cât mai bun în eternitate, că ele ne învrednicesc să primim cât mai mult în viața viitoare. Și totuși, fără dragoste, până și martirajul e zadarnic.

Cum să acceptăm așa ceva? Cum să acceptăm că un prieten bun, cineva din familie, un lider spiritual și-au dat viața, dar au făcut-o din râvnă sufletească sau religioasă, fără dragoste, risipindu-și sacrificiul?

Dacă ne uităm cu atenție și cântărim toate atributele pe care le are dragostea adevărată, vedem că nimic din ce acceptăm noi rațional nu se pliază pe această definiție. Am făcut ceva bun? Trebuie să ni se recunoască meritele. Cum adică să nu ne lăudăm? Celălalt are mai mult? E logic să fii invidios și să-l privești cu pizmă. Am nevoie de confort și siguranță, cum să nu caut folosul meu? Dacă am eu nevoie, ce-mi pasă de suferința pe care i-o provoc celuilalt?

Paradigma dragostei propusă de 1 Corinteni 13 devine foarte curând intangibilă. Ne scandalizează, e o nebunie. Firea nu tolerează o astfel de iubire. Toate nevoile, pe care le putem defini, înregistra, cataloga sunt trecute aici la capitolul „așa nu”.

Însă omul duhovnicesc se ridică deasupra nevoilor obișnuite. El este mutat dintr-o împărăție în Alta, de sub lege sub har, de sub blestem sub binecuvântare. El trece de la moarte la viață și de la neiubire sau falsă iubire la Dragoste… El crede că poate acoperi totul și că nicio suferință în numele Dragostei nu poate fi prea mare.

Când omul duhovnicesc crește, el se îmbracă potrivit, cu haine pe măsură, nu se peticește cu hăinuțe de bebeluș. El se îmbracă potrivit cu statura sa: cu neprihănire, cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare (Col 3, 12), și, mai presus de acestea, cu Dragostea, care este legătura desăvârșirii (Col 3, 14).

.

foto

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Dragostea, mai presus de acestea

  1. Pingback: Blogherițe (antisistem) « România Evanghelică

  2. vioricaO zice:

    Excelent si foarte adevarat ce spui, A.Dama! Dragostea care vine de Sus lipseste, din multe inimi si-i inlocuita, nu cu ura (Doamne feri, noi suntem crestini:) ci cu invidie! Si asta mi se pare mai periculoasa fiindca e prefacuta si te loveste cand, de unde, si mai ales de la cine nu te astepti.

    • A.Dama zice:

      VioricaO, bine-ai venit!
      (Așa îmi întâmpin eu comentatorii la prima intervenție.)
      Pot spune și bine te-am găsit, dacă tot ne-am găsit. 🙂
      Cred că e interesantă particularizarea asta cu invidia. Uneori se întâmplă să ți se spună chiar în față: Te invidiez!
      Nu-i ușor, nici dacă ți se spune, nici dacă e ținută în ascuns.

      • vioricaO zice:

        Daca cine spune „te invidiez”, crede ca face un compliment, spune multe despre acea persoana; in primul rand ca are insomnii… nu poate dormi de binele altuia!:)

        • A.Dama zice:

          Viorica,
          Ar trebui deci să ne fie milă de cei care ne spun că ne invidiază?
          Să-i iertăm…
          Să le spunem că dacă avem ceva, n-avem de la noi, ci de la Tata.

  3. mitica zice:

    A Dama,
    cand eram la scoala imi placea sa stau in ultimele banci …asa ca sa am o perspectiva „clara” la tot ce se inampla.
    Am revenit sa citesc aceasta postare [cum sa-i spunem : ?-nu e ea ca o predica ?]
    Cred ca ai reusit, avand copilasi prin apropiere, sa vezi, in crestinismul de azi un mare adevar …dureros.
    Nu am invatat [inca] pe de rost acest capitol, dar am fost fortat sa recunosc intr-o imprejurare care putea sa coste o viata de om, nevoia de a
    „lepada ce este copilaresc”. [la locul de munca, un gest „copilaresc” de-al meu.]
    Ce anume trebuie lepadat?
    Mi-a ramas in minte o remarca „dureroasa” a unei matusi care nu mai mergea la biserica …si pentru ca s-a potictit in „copilariile” unui credincios.
    -Uite-l si pe asta, om in toata firea, [cu copii mari] si el, inainte de a intra in blocul unde are apartamentul, fara sa-si dea seama ca il urmaresc atitea {!], aproape intotdeauna, gaseste placerea de a face cativa metri de drum pasind pe bordura trotuarului …ca si gimnastele pe barna.
    Copilarii… nelepadate .
    …mai spun si ca finalul acestui capitol [1 Cor 13 ], a reusit sa separe crestinismul in 2 tabere de …copii.

    • A.Dama zice:

      Ei, Mitică, nu e o predică. Sunt gânduri (gândite și reacționate) puse într-un borcan la murat. 🙂
      Ce să zic de omul tău? Păcat că n-am fost în locul mătușii tale! L-aș fi încurajat să nu renunțe.
      Dragostea și dumnezeii, iată ce fragmentăm cel mai mult pe lumea asta! Dacă am fi de acord în privința dragostei, am avea același Dumnezeu, nu? Sau dacă am avea același Dumnezeu, am privi dragostea cu aceiași ochi…

  4. Livius zice:

    „Caci noi suntem lucrarea Lui, si am fost ziditi in Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam in ele”. Efeseni 2 : 10
    Daca „inventam” noi altceva decat este hotarat pentru a face, mai devreme sau mai tarziu, vom gusta din cupa amara a esecului. Domnul ne cunoasta cresterea, de aceea ne vrea sa infaptuim lucruri potrivit cu statura noastra.
    Ma uimeste numarul mare de comentatori la articolele „copilaresti”, comparat cu numarul comentatorilor la articole mai cu miez. Nu numai aici, ci pe mai toate blogurile. Nadajduim ca vom mai creste!

    • A.Dama zice:

      Livius,
      Ar fi interesant de precizat care sunt „faptele bune” pregătite pentru noi.
      Pentru că Dumnezeu vrea milă, nu jertfe, dar de multe ori, mila noastră nu e dictată de El, ci de Cel Rău, și ni se pare atât de nepotrivit să vedem lucrurile așa. Și totuși, Cel Rău ne împinge să ascultăm de el. Lui Isus, I-a spus să facă pâini. Nu era un lucru rău. Era chiar necesar. Dar asta ar fi însemnat ascultare de Satan.
      E greu de făcut separarea, chiar și atunci când știm că faptele sunt bune.

      Referitor la comentarii, e drept că e mai ușor să comentezi o întâmplare copilăroasă sau o imagine. Depinde de starea de moment. Poate vii pe câte-un blog doar să-ți iei gândul de la alte chestii dificile, și atunci ai nevoie de un zâmbet, de ceva ușor de digerat… 🙂

  5. Livius zice:

    O sa continuam discutia dupa ce imi vei raspunde la o intrebare. „De ce a venit Domnul Isus in lumea noastra”. Nu imi spune „ca sa ne mantuiasca”, pentru ca nu acesta este raspunsul pe care il vreau.

  6. Stefan zice:

    Livius indraznesc sa te intreb si eu cu dragoste frateasca dar pt. ce a venit Domnul Isus Hristos in lumea aceasta? Oare nu e creatia Lui? Nu pt. a ne rascumpara din pacat? Si pt. a mantui pe cei ce vor sa-L urmeze si sa-si castige viata vesnica? Pt. ce s-a jertfit pe lemnul crucii la Golgota? Ramane credinta, nadejdea si dragostea, nu poate nimeni sa le fure, orice aici poti pierde.

    • Livius zice:

      Frate Stefane! Cateva cuvinte ale Domnului Isus ne ajuta sa ne lamurim, pentru ca El nu Si-a luat un merit „ca un lucru de apucat”. Salvarea omului din pacat a fost in planul Tatalui, „dupa sfatul si stiinta mai dinainte”, Domnul Isus a venit sa IMPLINEASCA VOIA TATALUI.
      Domnul Isus spune: Eu nu vorbesc cuvintele Mele, ci cuvintele Tatalui;
      Eu nu fac ce vreau Eu, ci fac voia Tatalui etc.
      El este inviat de Dumnezeu ca Primul dintre mai multi, relatia dintre Tatal si El nu se rupe nici in Ghetsemani, mai mult, ne invita sa venim in Fata Tatalui cu orice cerere, dar in Numele Lui, Numele Lui fiind pus inaintea omului pacatos, pentru ca „s-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce”.
      Fraza pe care o folosesti „pentru a mantui pe cei ce vor sa-L urmeze, si sa-si castige viata vesnica”, imi indica faptul ca tu consideri ca Dumnezeu Tatal ne-a dat puterea si discernamantul alegerii in dreptul nostru. Dar ca sa ajungem sa-L intalnim pe El, trebuie sa implinim voia Sa. Dar tocmai la acest nivel se complica lucrurile, pentru ca atata timp cat avem agenda noastra, mofturi, aroganta, drepturi, traditii, obiceiuri, cultura si cate or mai fi cuprinse in „firea pamanteasca nerastignita”, nu vom fi ascultatori si implinitori ai voii Sale, ci vom fi servitorii EU-lui nostru.
      Consider ca esti un cunoscator de Scriptura, de aceea am scris pe scurt, stiind ca tot ce priveste viata si evlavia, avem exemplu de urmat in El.
      Desigur subiectul acesta merita mai multa atentie, tocmai ca ne ajuta sa ne asezam prioritatile in functie de El.
      Au venit odata iudeii la Isus si L-au intrebat: Ce sa facem ca sa savarsim lucrarile lui Dumnezeu?” Ioan 6:28. Raspunsul i-a imprastiat: Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta, sa credeti in Acela pe care l-a trimis El.
      Privind la expresia din Efeseni 2:10: „am fost ziditi in Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregatit Dumnezeu mai inainte ca sa umblam in ele”, iata lucrarea mare pe care Dumnezeu a pus-o inaintea noastra, ” sa credem in Acela pe care La trimis El. Ni-l vom pune inainte ca exemplu, vom fi doritori de a-I face voia, si ne vom alinia in ascultare. Asta-i tot. Nu facem fapte pentru a fi mantuiti, ci facem fapte caci suntem mantuiti (facem voia Lui).
      Va doresc o duminica binecuvantata, iar inima plina de bucuria mantuirii.

      • A.Dama zice:

        Livius, am insistat și eu în unele postări că ascultarea e cheia. Ascultăm de Dumnezeu sau de Cel Rău.
        Am insistat și asupra faptului că Isus spune că mâncarea Lui este să facă voia Tatălui. Isus a reîntregit omul cu duh, cu un duh viu, (re)făcând posibil dialogul dintre noi și Dumnezeu-Tatăl (ruperea perdelei, accesul în sfânta sfintelor) și numindu-ne frați ai Lui… Nu e greșit să punem Dragostea pe primul loc, câtă vreme Dumnezeu este Dragoste.
        Sunt de acord cu cele pe care i le-ai scris lui Ștefan, însă mă opresc puțin asupra faptelor. Faptele decurg din ascultare. Cu sufletul, ascultăm și de Satana, și de Duhul Sfânt (exemplul lui Petru). Cu duhul, ascultăm doar de Duhul Sfânt. Mântuirea omului (faptul că poate avea un duh viu prin credință) nu include participarea noastră. Am primit un duh viu fără să plătim noi prețul. Nu puteam muri, fiindcă jertfa noastră ar fi fost imperfectă.
        Însă pentru mântuirea sufletului, avem o contribuție, fiindcă zi de zi îl aducem în ascultare de Duhul Sfânt, separând îndemnurile Celui Rău de îndemnurile Duhului. E foarte dificil. În același timp, e foarte ușor, că „operația” le e la îndemână și pruncilor…
        O săptămână binecuvântată și ție!

        • Livius zice:

          Daca gresesc imi cer scuze anticipate, dar sesizez ca te framanta o chestiune, care de altfel e destul de delicata, daca nu chiar complicata. Ai facut ceva fapte, care nu au iesit bine pana la sfarsit. Faptul ca noi facem si „fapte” care sunt dictate de interesele strainului, nu trebuie sa ne descurajeze in a insista in faptele care le credem bune. Iata, apostolul Pavel in Romani 7:14-25 ne lamureste intrucatva problema aceasta. Dar stii ce imi place? Versetul 25. Este un strigat de biruinta al omului lui Dumnezeu, care pune inaintea lui dorinta sincera de a implini Voia Domnului, si chiar daca lucrurile nu dau bine pana la capat, credem noi, totusi au un ecou in Sufletul Domnului. Eu asa vad. De aceea nu trebuie sa obosim in facerea binelui. Daca nu am fost suficient de explicit, am sa mai incerc odata.

          • A.Dama zice:

            Livius, ceea ce mă frământă este cum deosebim motorul acțiunilor. Nu sunt prea multe variante pentru ceea ce stă în spatele faptelor. Când cineva se îndreptățește prin fapte, Scriptura tranșează fără anestezie: faptele bune sunt ca o haină mânjită. Aici se blochează creierul. Adică faci bine, dar pentru Dumnezeu nu înseamnă nimic? Dacă faci bine fără să fii în ascultare, n-ai făcut mare brânză.
            Am recitit pasajul din Romani. Vizavi de cele două legi care funcționează în om, aș vrea să le disec practic. Dacă aș putea minut de minut. Vreau să mănânc asta sau cealaltă, dar n-aș avea voie, fiindcă nu-mi face bine, fiindcă se poticnește altul mai slab, fiindcă nu mă opresc și ajung la îmbuibare etc. Pornind de la un act banal, pe care-l facem zilnic, vedem că îl putem înțelege și în legea firii, și în legea duhului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s