Nu-mi place neapărat expresia din titlu, dar exprimă bine starea pe care mi-a indus-o povestea copilei care se afla în fața unei teze.
Emoții, emoții, emoții! Frică, îngrijorare, nesomn etc.
Apoi mi-a spus că s-a rugat și a văzut un câine mare, negru, foarte fioros, cu ochii roșii, care lătra la ea. Era un câine uriaș, și ea era atât de mică, era ca un punct infim pe asfalt! Și câinele era cât un munte care scăpăra flăcări.
Însă când Dumnezeu a luat-o la pieptul Lui, când l-a privit pe câinele acela uriaș de sus, a văzut că nu era decât cât o furnică și că Dumnezeu l-ar fi putut strivi într-o fracțiune de secundă cu talpa piciorului Lui.
Doamne, ce simplu poate fi pentru copii!
Ce simplă ar fi amintirea acestei perspective de câte ori urlă frica și răsună șoapta-țipăt: „Nu poți, n-o să reușești niciodată, n-ai bani, nu te susține nimeni, n-o să ajungi acolo, n-ai resurse, n-ai energie, n-ai timp, n-ai sănătate, n-ai capacități, n-o să termini, n-o să se-aleagă decât praful, n-ai pile, n-ai cum!…”
lumea adam(a)ică 