Trebuie să te aperi de binecuvântare?


Disclaimer: E o poveste second hand: auzită și dată mai departe. Nu exactitatea cuvintelor folosite contează, ci tâlcul. Adică întrebările…

Fiind la microfon, N.P. propune, la un moment dat, ca mulțimea adunată să-i binecuvânteze pe cei care au vorbit de rău mișcarea Străjerii, în orice context ar fi făcut-o: în discuții față în față, în biserici, pe internet. Și începe să rostească nume: Dumnezeu să-l binecuvânteze pe P.N. și familia lui, Dumnezeu să-l binecuvânteze pe M.C. și pe familia lui, Dumnezeu să-l binecuvânteze pe D.H. și pe familia lui etc.

Acestea fiind zise, A.C. se ridică în picioare și afirmă că nu e corect să se vorbească despre aceste persoane, dacă ele nu sunt de față.

Cine mi-a relatat întâmplarea a întrebat stupefiat:

– De ce ar fi trebuit să fie de față toți aceia? Ca să se apere de binecuvântare? Cel ce era la microfon, i-a cerut audienței să se roage și să rostească binecuvântări peste cei enumerați, peste cei împotrivitori mișcării străjerești și peste casele lor și familiile lor.

Așa că, m-am gândit: dacă am ceva împotriva cuiva, iar acea persoană rostește binecuvântări peste mine, am dreptul la vreo reacție? Să zicem că n-aș vrea să rostească binecuvântări peste mine P.N., I.T., M.S.T., Benny Hinn (nu contează numele, desigur, aș putea pune sute de inițiale și chiar sute de nume întregi)… Bun. Pot face ceva împotrivă, dacă vreunuia „i se pune pata” să mă binecuvânteze? Dacă, totuși, rostește binecuvântarea, are ea vreun efect?

Binecuvântarea vine de la cel ce o rostește sau de la Dumnezeu care o în-făpt-uiește? Poți face ceea ce spune Isus fără să primești puterea să în-făpt-uiești?

Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi. (Lc 6, 28)

Dar dacă cineva mă binecuvântează, iar eu am ceva împotrivă, oare trebuie să-l binecuvântez, la rândul meu, ca să „îngrămădesc cărbuni aprinși” pe capul lui? În context, se folosește cuvântul „vrăjmaș”, dar cum se numește cel care nu ți-e indiferent și împotriva căruia ai adunat un n…log: „greșit”, „eronat”, „fals”, „stupefiant”, „aberant”, „eretic” etc.? E unul pe care numai n-ai vrea să-l iubești, fiindcă n-ai niciun motiv să-l iubești. Darămite să-ți dai viața pentru el?

Oare poți să-l hrănești pe un astfel de om și să-i dai apă, fără să pună Dumnezeu în inima ta iubirea ca să le înfăptuiești? Poți să-l hrănești din răzbunare? Dacă-i faci bine, socotind binele ca o armă, dacă îl faci cu gândul la răzbunarea ce va veni, dacă faci binele din răutate, cărbunii aprinși se îngrămădesc tot pe capul lui sau pe capul tău?

Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. (Rom 12, 20)

Dacă te binecuvântează cel pe care-l consideri departe de Împărăție și vrăjmaș al Neprihănirii (deși tu nu știi exact unde se află el față de ele), trebuie să te aperi de binecuvântare?

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

69 de răspunsuri la Trebuie să te aperi de binecuvântare?

  1. mihaela zice:

    De multe ori motivațiile inimilor noastre sunt greșite și dacă nu suntem sinceri cu noi înșine riscăm să facem binele doar ca să ne răzbunăm sau ca să putem arăta cu degetul la ceilalți, lasându-ne seduși de ideea că ar avea vreo valoare.

    Cred că acea binecuvântare rostită la microfon era o formă de ipocrizie (probabil inconștientă), o modalitate subtilă îmbrăcată în hainele religiozității de a-i „denunța” pe cei care vorbiseră de rău mișcarea Străjerii.

    • A.Dama zice:

      Mihaela,
      N-am fost acolo, iar dacă aș fi fost, cum aș fi măsurat ipocrizia cuiva?
      Eu am întrebări. Vreau să știu cum funcționează binecuvântarea, când îi condamn în adâncul inimii mele pe cei ce o rostesc.
      Și, evident, indiferent cu ce gând a rostit cel de la microfon aceste cuvinte, în acea mulțime de oameni, numai Dumnezeu știe câți sfinți ai Lui erau!

      • mihaela zice:

        Indiferent dacă cel de la amvon a avut sau nu dreptate, ideea mea este că a procedat într-o manieră incorectă. Corect ar fi fost să vorbească între patru ochi cu persoanele care ar fi fost pe un drum greșit înainte de a face public în absența lor acest lucru.
        Sigur, asta e doar părerea mea…

        Despre cum funcționează binecuvântarea musai să mă mai gândesc 🙂

        • A.Dama zice:

          Mihaela,
          Nu știu cum era să vorbească între patru ochi cu persoanele respective. Eu am citit pe net între mii, poate zeci de mii de ochi, ce s-a afișat la vedere… Nu era o monalisă.
          Dar mai mult mă interesează ultima parte, decât să analizez ipocrizia unuia sau a altuia.
          Și dacă te mai gândești, dă-mi de știre cum merge. 🙂

          • mihaela zice:

            Ai dreptate prea m-am grăbit să judec 😦

            Despre partea a doua am mai degrabă o sugestie decât un răspuns. Cartea lui Derek Prince „Binecuvântare sau blestem” Primul capitol în franceză

            • A.Dama zice:

              Deși nu-mi place să recunosc, e aproape imposibil să discuți fără să judeci (în felul acela greșit, nu doar după îndemn: „judecați voi înșivă…).
              Cartea e tradusă și în română. Am citit începutul și n-am vrut să merg mai departe.:) Însă am stat și am ascultat rezumate ale ei…
              Am apreciat că este un tip de discurs practic.

  2. Alin Cristea zice:

    Povestea nu e second hand.

    Tîlcul pe care îl oferi e… second hand.

    A cîta oară ratezi tîlcul?

    A.C.

    • A.Dama zice:

      Alin, am spus de ce e second hand povestea. N-am fost de față, ca să zic: asta, și asta, și cealaltă am auzit cu urechile mele.
      Dar tâlcul l-am tradus prin întrebări. Ratare va fi dacă nu primesc răspunsuri. Încă aștept.
      Iar, pe tine, chiar te rog să scrii tâlcul, așa cum îl înțelegi tu, fiindcă ai fost acolo și ești în avantaj.

  3. eLioR. zice:

    adica tie ti se pare gresit ce-au facut strajerii, adamo?

    • A.Dama zice:

      eLioR, ca de obicei, ești foarte țintită în interogații.
      Dar eu am pus întrebări mai întâi, și chiar aș vrea răspunsuri.
      Înclin foarte tare să cred că binecuvântarea atârnă de Cel ce o dă, și prefer să mă atârn de El, nu de cuvintele oamenilor. (Asta nu înseamnă că îmi reușește mereu.)

  4. Dem Covaci zice:

    Nefiind implicat nici efectiv nici afectiv, nu ma pronunt asupra situatiei particulare de la care au plecat gandurile tale.
    E posibil ca unele comentarii la acest articol sa nu se opreasca la fondul problemei, ci la circumstantele particulare ale acestei intamplari.
    Insa problema in sine a binecuvantarii, oarecum neglijata in anumite zone ale mediului evanghelic, ca de altfel si cea a blestemului, merita toata atentia.
    Articolul tau pune intrebari ce merita analizate.
    L-am citit cu atentie si parca mi-as dori o dezvoltare a acestui subiect.

    • A.Dama zice:

      Dem, gândurile mele au plecat de la întrebarea acelei persoane care mi-a relatat întâmplarea:
      Trebuie să fii acolo, să te aperi, când i se cere unei mulțimi să te binecuvânteze?

      Da, e limpede că unii se vor opri la circumstanțe, la inițiale, la orice altceva… Am testat și eu fântâna cu degetul mic. Am înșirat pe salbă întrebări. Poate primesc răspunsuri. Speranța moare ultima, dacă ne permitem să devenim clișeistici.

      Eu mă pun în situație: aflu că o persoană pe care n-o agreez defel m-a binecuvântat. Care sunt primele mele reacții?
      – Mai bine tăcea!
      – Cum poate fi atât de ipocrit?
      – Omul ăsta chiar n-are limite?

      Cum influențează reacțiile mele primirea binecuvântării de la El? Că doar nu o primesc de la om…
      Nu știu dacă pot dezvolta subiectul. Vreau să învăț, să mă învețe cineva…
      Promit să stau în bancă, să nu trec la catedră.:)

      • Dem Covaci zice:

        Trebuie să fii acolo, să te aperi, când i se cere unei mulțimi să te binecuvânteze? (cand ai obiectiuni)
        Ca nu binecuvantarea este problema in cazul de fata, se poate vedea si din reversul medaliei:
        Trebuie să fii acolo, să accepti, când i se cere unei mulțimi să te binecuvânteze? (cand nu ai obiectiuni)
        Dar pe mine ma intereseaza intrebarea in sine.
        Cel putin rational, raspunsul meu este NU.
        De ce sa ma apar de o binecuvantare?
        Te aperi de ceva rau, nu de ceva bun.
        Raman la ideea ca in cazul de fata discutia este afectata de context, din pacate.
        Eu oricum iti multumesc pentru subiect.

        • A.Dama zice:

          Dem,
          Pentru mine, e un subiect sensibil acesta cu obiecțiunile și lipsa lor… din cauza vederii limitate. Pot spune că mă lipsesc de orice binecuvântare rostită de oameni pe care îi contest, dar asta nu înseamnă că procedez corect.
          Binecuvântarea e bună, dar inima omului e înșelătoare. Și a celui ce o rostește, și a celui ce o aude și o procesează într-un fel sau altul… Respingător sau cu acceptare.
          Dacă foloseam nume fictive, într-un (con)text literar, ce răspunsuri primeam asupra funcționalității binecuvântării?

          • Dem Covaci zice:

            Nu demersul tau este de invinovatit, desi te-ai situat la mijlocul drumului, nu nume reale, ci initialele numelor reale.
            Stii bine ca putine discutii in blogosfera se poarta cu argumente rationale, ca sa nu pomenesc palierul spiritual.
            Cele mai multe sunt din start grevate de pasiuni.
            Daca as fi fatalist as spune ca nici nu merita o asemenea discutie, pentru ca ea este condamnata din start de polarizarea emotionala.
            Insa nefiind fatalist, cred ca merita aduse in discutie si asemenea subiecte, datorita importantei lor.
            Si ca sa nu par un fel de sfinx, am sa spun ca nici eu nu sunt ocolit de pasiuni, insa atunci prefer sa tac: e o forma de protectie a altora, dar si a mea.

            • A.Dama zice:

              Dem,
              Deși nu am folosit numele reale, uite cât de greu mă crede cineva că interesul meu e chiar dincolo de contextul străjeresc.
              Da, răspunsurile sunt afective, ne place de cineva, îi ținem isonul, ne displace un altul, îl pictăm în cele mai indezirabile culori și ipostaze.
              Poate nici pretenția de raționalitate n-ar fi fost atât de… pretențioasă. Vreau să știu cum se raportează practic credincioșii la binecuvântare.
              Impresia mea e că fluturăm în continuare lozincile – aici suntem coerenți -, dar nu avem și o practică la fel de coerentă.

  5. Agnusstick zice:

    Dacă aterizezi direct în faţa acestui articol, poţi avea dificultăţi în a prinde toate sensurile întrebărilor. Eu, de pildă (fiindcă tocmai ce am aterizat), am crezut mai întâi că la Emanuel se rosteau binecuvântările alea. Şi era oarecum logic, dar nu dădea bine. Acum, dacă de fapt se rosteau la Străjeri, toate întrebările se legitimează altfel, deşi suspiciunea de duplicitate şi ipocrizie are un substrat foarte trist, atât pentru cei bănuiţi cât şi pentru bănuitori. Dar o parte din întrebări se leagă cumva de intervenţia fiinţei notate cu A.C., ceea ce nu e tocmai corect, deoarece fiinţa respectivă comenta (cam târziu, dacă relatarea e corectă ca succesiune temporală) nu binecuvântarea, ci vorbirea anterioară despre cei finalmente binecuvântaţi. Abstracţie făcând de acest amănunt important, întrebările rămân valide şi importante dacă le scoatem din contextul imediat. Cred că, din moment ce nu putem avea pe loc dovezi sigure ale izvorului din care ţâşneşte binecuvântarea suspectată a fi de fapt imprecaţie, nici nu trebuie să ne facem probleme. În plus, Dumnezeu poate face orice din vorbele şi intenţiile cuiva, deci dacă putem vedea o jignire într-o binecuvântare ar trebui să ne fie un semnal de alarmă.

    • Agnusstick zice:

      COROLAR (la ultima frază): în faţa oricărei rostiri făcute asupră-ne, ar trebui să fim atenţi la noi, nicidecum la intermediarul care vocalizează ceva de care ar fi bine să fim măcar parţial vrednici sau dimpotrivă, nevrednici. (Complicat, nu?)

    • A.Dama zice:

      Agnusstick, aș vrea să aflu mai întâi tâlcul de la A.C., ca să pot spune ceva referitor la succesiunea intervențiilor și să mă pronunț asupra (i)raționalității lor.
      Dar, în altă ordine de idei, parcă devine tot mai ciudat că, într-un mediu care are în mai toate bisericile versetul Dumnezeu este Dragoste afișat pe frontispiciu, se poate ajunge să ne gândim la imprecații, numai fiindcă o tabără sau alta ar folosi numele celor din tabăra adversă.
      Și Dem, și Răsvan, se leagă foarte mult de context și de nume, iar eu nu pot să nu mă întreb (în continuare) ce răspunsuri aș fi primit dacă aș fi inventat o proză scurtă în care aș fi prezentat întâmplarea folosind nume fictive.
      Parcă în fața ficțiunilor putem fi mai obiectivi! Parcă venim cu o altă psihologie.
      Când recunoaștem numele și le asociem cu o informație sau alta, automat angrenăm tipare și mecanisme pentru care avem aproape întotdeauna o justificare la îndemână.
      În fond, eu sunt dintre cei care trebuie să lucreze la acceptarea celorlalți. Aș pofti pe oricine folosește cu ipocrizie binecuvântarea să tacă. Mutând atenția asupra mea, ies șifonată… ca o mare care se înfurie când adulmecă fățărnicia la țărm.
      Complicat e că nu ne învață nimeni cum funcționează binecuvântarea. Dar suntem convinși (robotic) că am ieșit de sub blestem și am intrat în binecuvântare…

  6. Răspuns: nu mă interesează dacă s-au rugat pentru binecuvîntarea mea sau a altora care-i contestă. Faptul în sine nu modifică nici cu o iotă părerea pe care mi-am făcut-o despre mişcarea lor şi despre oamenii care o conduc.
    Ceea ce mă intrigă este faptul că astfel de manifestări agită, într-un fel, minţile oamenilor în preajma celei mai importante sărbători creştine. În loc să meditez la Domnul, stau să mă socot de ce Demeter şi mai ştiu eu care domn fac exerciţii de imagine folosind ca suport Cuvîntul care spune că… etc., etc.
    Dacă aş fi fost la o aruncătură de băţ de Băile Felix, m-aş fi dus să mă conving cu ochii mei de toată povestea, cu predicile şi practicile lor cu tot.
    Din moment ce cunoaşterea mea este mediată de imagini de pe You Tube- pe care le-am considerat groteşti- şi pe relatările altora care au participat la manifestări cu diverse alte prilejuri, mai multe nu pot să spun decît că e un circ cu Dumnezeu luat de martor. Consider că astfel de „producţii” publice sunt, oricum, de prost sau îndoielnic gust.
    Au fost şi oameni ai lui Dumnezeu care s-au rugat pentru temnicerii lor, chiar cu ei de faţă. Nu mai degrabă Wurmbrand scrie despre asta, dar rugăciunile acelea erau făcute cu alt scop, pentru aducerea la credinţă a brutelor care-l schingiuiau. Exact cum s-a rugat Domnul Isus pe crucea de la Golgota. Cazuri similare sunt relatate de Soljeniţîn, în Arhipelagul lui. Dacă pe acelea le preţuiesc, pe ale unor indivizi care conduc o mişcare carismatică şi binecuvîntează de la microfon, pe faţă sau prin spate, mai puţin sau chiar deloc.
    Dacă nu ai fi fost tu cu postarea asta, n-aş fi răspuns în veci la întrebare. Pe tine te preţuiesc, însă, în mod deosebit şi am convingerea că nu ai scris doar ca să te afli în treabă, ci să tragi nişte concluzii, după ce primeşti răsunsuri.
    Cu drag.

    • A.Dama zice:

      Răsvane,
      Mulțumesc de prețuire și de criticile indirecte. Da, sunt la o aruncătură de băț de Felix, dar n-am avut curiozitatea, dorința, deschiderea, trimiterea să particip la vreo întâlnire străjerească. Câți n-au scris cu convingere, fără să participe măcar la o întâlnire?
      Mi s-au dat teme de casă, încă nu le-am terminat pe toate, dar pe altele mi le-am făcut (bombănind la răstimpuri). De exemplu, nu mi-a fost comod să strig de pe acoperișul blogului că transportăm cam aceeași mâncare de secole, fără să ancorăm cât ar trebui în portul primenirii Duhului, dar mi-am făcut tema.
      Înțeleg bine de ce nu te poți debarasa de context. Și mai înțeleg că, în alt context, binecuvântarea are altă relevanță pentru tine.
      De aceea, ți-aș arunca o minge la fileu, schimbând contextul. Să zicem că ceri de la popa din sat un loc de îngropăciune, iar popa te refuză nejustificat, și apoi te binecuvântează. Nu te-apucă nicio dorință de a-i întoarce vorba?
      Sau poate chiar zici și tu o binecuvântare, ca să se frigă bine cu cărbunii aprinși.
      Asta mă interesa pe mine, să realizez cum funcționează alții practic, cu crezul lor cu tot. Că la mine pot constata și singură că scârțâie articulațiile convingerilor, dacă mă uit la Trup.
      Tot cu drag.

  7. 71ganduri zice:

    Simplificat: toate optiunile noastre sunt „simple” alegeri intre bine si rau, intre binecuvantare si blestem, intre viata si moarte.

  8. Lora zice:

    Nu stiu daca are o aplicatie, in acest caz, urmatorul verset: „Planurile pe care le face inima atarna de om, dar raspunsul pe care-l da gura vine de la Domnul.”
    Cred ca raspunsurile pe care le astepti/asteptam, la astfel de intrebari, le primim fiecare numai in urma infaptuirii, in urma ascultarii de porunca sau indemnul unor versete precum acesta : „Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. ” In ce mod se poate raspunde unei fapte? Tot cu fapta, nu? Oricum, nu cred ca ar trebui sa ne preocupe in primul rand ce efect poate avea fapta noastra buna asupra vrajmasului, ci ar trebui sa urmarim ce efect are asupra noastra intai. Lucreaza la fel de bine si in noi, in fiecare. Si apoi, daca da Domnul si ni se schimba dispozitia duhovniceasca, putem arunca o privire (o altfel de privire, de-acuma) si asupra „dusmanului”.

    • A.Dama zice:

      Lora, de acord că mai întâi trebuie să ne uităm la noi. Orice facem, fie că rostim binecuvântări, fie că în-făpt-uim ceva, are un efect asupra noastră.
      De aceea, când ascultăm de pornirile noastre, efectul e pe măsură. Când ascultăm de El, parcă nici nu mai contează efectul… fiindcă suntem încredințați că lucrează spre bine. Vizavi de binecuvântarea cuiva pe care îl contest am o problemă. Aș prefera să o țină pentru el. Probabil când voi asculta doar de El, se va rezolva și problema asta…

  9. Liliana Corbu zice:

    Binecuvîntările nu se pot ”face” sau rosti la comandă.
    Nu se pot face de cineva care nu ”consimte” sincer in inima lui că trebuie să rostească binecuvîntare/ri.
    Nu poti spune: (popă fiind) binecuvîntați… A spus-o Hristos și este suficient să inteleagă ORICE crestin, DAR NU poti spune cuiva să facă asta-implicit unei adunări.
    De asemenea NU poti cere nici macar unei persoane in particular sa facă asta.
    Poti sugera ideea că ar fi bine să…
    Părerea mea personală este că de prea multe ori de la amvoane ”s-au impus” anumite lucruri pe care enoriașii nu le simt in inimă în suflet.
    Si dacă nu rostim rugăciunile, binecuvîntările cu credință si inimă deschisă, oare nu devenim niste farisei împăiați care rostim cuvinte prin biserici de dragul publicitătii din piețele evanghelice ?

    • Agnusstick zice:

      Ba cred că se pot rosti fără o simţire corespunzătoare – acea simţire care ar putea (trebui?) să te aducă până la tăcere. Este aceeaşi problemă ascunsă în orice gest ritualic aspirând la pogorârea harului, dar şi în toată nevoinţa spre Dragoste. Rostirea se poate desprinde de noi şi adăposti la umbra Celui care o poate face vie şi lucrătoare. (Întru acestea, face trebuinţă a-mi diortosi pravoslavnic slova, pare-mi-se…)

      • A.Dama zice:

        Agnusstick, tăcerea cu El e bună. Sonoritățile între inima noastră și El au rostul să-l înfurie pe Cel Rău. Măcar până fuge acesta dintr-un teritoriu în care se-aduce slavă Celui ce l-a învins și condamnat, e mai bună rostirea.
        Am făcut curățenie, tăcem în siguranță, laolaltă cu îngerii. Noi știm că ei cântă, dar cine se poate lăuda că le-a auzit cântul și a mai deschis ochii ăștia de carne? (Dacă este inimă de carne, trebuie că sunt și ochi.)
        Însă mă întreb cum facem de-acum cu ritualul? În orice gest ritualic, există suspiciunea inadecvării ființei cu divinitatea.
        Renunțăm de tot?

        • alaxandra zice:

          Adama, am cunoscut un om care s-a stins intre timp. Cu ceva vreme inainte sa moara, a inceput sa auda un asemenea cantec. Si seara dupa seara, cantau ingerii in casa lui pustie. Asa ca omul a inceput sa invete versurile.
          Apoi a murit.

          Parerea mea e ca a terminat de invatat cantecul, si s-a dus Acasa sa cante si el in cor.

          Si ca sa iti raspund la intrebari: Da, desigur ca ai dreptul la o reactie. Sau datoria sa ai o reactie. Intrebarea care decurge de aici este „Ce fel de reactie ar trebui sa am/ai?”

          Daca cineva, cu care nu ma inteleg, pe care il contest rosteste asupra mea o binecuvantare cu care nu sunt de acord (din cauza persoanei), spun asa:
          – cu orice alta binecuvantare as fi de acord;
          – daca omul asta este sincer, si eu ma impotrivesc, sa imi fie rusine. trebuie sa ma pocaiesc. si sa binecuvintez la randul meu. si sa merg sa ma impac cu acel om.
          – daca acel om nu este sincer, trebuie sa ma aplec oricum sa ma rog, si sa il binecuvintez, si sa astept rezultatele acelor binecuvantari. binele lui, si ulterior impacarea noastra.

          In orice caz, reactia trebuie sa fie rugaciunea (preferabil una privata cel putin la inceput) si cantarirea eventualelor motive care te-ar impiedica sa accepti o binecuvantare.

          Un banal efect al binecuvantarii acesteia controversate este tocmai asta: ganditul la relatia cu acel om, si punerea ta fata in fata cu revizuirea atitudinii tale.

          Nu?

          • A.Dama zice:

            Alexandra,
            Mă gândeam eu că acel cântec și moartea fizică au o legătură. Bine, mai cred și în vise profetice și în vedenii în care poți vedea o parte de slavă. Eu am văzut îngerii, numai că erau scribi… Scriau fiecare într-o carte rugăciunile oamenilor. 🙂
            Cât despre acceptarea binecuvântării, cred că tu și Dem (mai ales în ultima intervenție a lui la acest articol) ați ajuns la aceleași concluzii.
            Deci eu nu am decât să lucrez la acceptare în continuare. Cui a reușit deja să rezolve chestiunea, bravo! Sincer. 🙂

            • alaxandra zice:

              Adama, nu stiu ce sa spun, dar cred ca intuitia ta e corecta. Cu referire la cantec, vise si toate celalalte.

              In ce priveste a doua parte, e vorba de prelucrare, prelucrare a noastra de catre Duhul Sfant. Fiecare avem nevoie de ea, care pe unde ii mai lipseste. Mie ici, altora colo. 🙂

              De aia nadajduim spre perfectiune.

            • A.Dama zice:

              Alexandra,
              Sunt de acord cu tine. Mi-a fost mai greu să spun în auzul altora. Și or mai fi și alții ca mine. Dar a meritat. 🙂
              Sărbători binecuvântate!

        • Agnusstick zice:

          Suspiciunea asta ar trebui să fie benefică, dacă e cu măsură şi adecvată stării de inadecvare, dacă se însoţeşte cu speranţa şi cu privirea ritualului sterp ca jertfă. În general nu cred că este înţelept să renunţi la ceva din care poate ieşi ceva bun, chiar dacă nu totul depinde de tine, chiar dacă te simţi doar o cauză accidentală şi dispensabilă a binelui. În plus, viaţa unei fiinţe superioare amoebei spirituale nu poate fi uniformă, căci este vânată şi vânează ca să trăiască, dacă nu s-a deprins încă să culeagă cu bucurie mană sau Pâine. Deci va trebui să admitem că există ritualuri şi binecuvântări ratate din punctul nostru de vedere, şi să ne purtăm această cruce, primind, cu mulţumire forţată sau exuberantă, binele şi mai puţin binele. Noroc că există orizontul de vedere, şi că fulgerele nu ne orbesc decât temporar.

          • A.Dama zice:

            Agnusstick,
            Când e privit deja ca jertfă, capătă sens și Sens. Mie îmi convine să nu se renunțe, în ciuda riscului de abrutizare prin repetiție mecanică. Și mă doare că binele văzut e doar bine, pe când Binele întrevăzut se întrevede atât de rar și prin ceață, indiferent de gradul de perfecționare al tehnicilor repetitive.
            Poate riscul mare pe care mi-l „imaginez” eu este acela că, în mintea noastră, suntem amăgiți că am rezolvat, prin gestul ritualic, mult mai mult decât rezolvăm faptic. O supraevaluare care ni se ridică în față ca obstacol, însă noi înaintăm către moarte, cu convingere. (Cum nici furtuna ivită în calea Anei lui Manole, n-a putut-o stăvili.)
            Cel mai greu e să primim mai puțin binele. Cu binele, ne familiarizăm ușor. Odată cu mai puțin binele, vin toate întrebările și arătările cu degetul. Înspre noi și înspre alții. Înspre Altul. Iar orbirea poate fi și definitivă, dacă harul nu-i pe măsură.
            Autoamăgirea că suntem pe Cale, indiferent de avertismentele pe care le primim la răstimpuri, e marele câștig al Satanei. Și asta îmi dă fiori reci.

    • A.Dama zice:

      Lia,
      E cu două tăișuri partea cu rostirea. Mă gândesc la versetul acela că nimeni nu poate spune că „Isus este Domnul decât prin Duhul Sfânt”. Eu cred că mulți zic asta și fără Duhul Sfânt, exact așa cum „poporul acesta Mă cinstește cu buzele, iar inima lui este departe de Mine”. Agnusstick a reclamat această problemă a participării efective.
      Cât privește cererea adresată unei mulțimi: să rostească binecuvântări, nu am obiecții… Eu le spun mereu celor cu care ne întâlnim la studiu și rugăciune să binecuvânteze. Iertarea și binecuvântarea sunt mărci distinctive – sau așa ar trebui să fie. Cum ne deosebim de cei ce sunt sub blestem și neiertare?
      Da, se cere mecanic, se răspunde mecanic. De acord…
      Atunci trebuie să mă liniștesc cu convingerea că Dumnezeu cântărește inima celor ce rostesc binecuvântarea. Iar binecuvântarea o dă tot El. Și eu nu răspund de ipocrizia din inima nimănui. E problema lui…

  10. Rodica Botan zice:

    Nu stiu de ce gindul mi s-a dus la Domnul Isus intins pe cruce…privind pe cei care l-au torturat…adunindu-si ultimele puteri ca sa spuna ultima rugaciune ca pe o binecuvintare…”Doamne iarta-i ca nu stiu ce fac”.
    Dar asta era Domnul Isus…si nimeni…dar NIMENI n-a putut sa bea paharul Lui…

    Nu stiu ce ma face sa cred ca Strajerii au adaugat doar inca un act la piesa lor…ca suna bine …tocmai inainte de a mai suna inca odata din corn…
    Dar asta-i parerea mea…si am mai fost vinovata si de alte pareri inainte de asta…

    • A.Dama zice:

      Rodica, nu mă leg de Străjeri, fiindcă nu am o opinie despre ei. Când va veni momentul, voi participa și eu la întâlnirile lor, pentru a-mi face o părere…
      Până atunci, am multe de făcut.
      Totuși, devine tot mai limpede că numai celui ce îi dă Tatăl Duhul poate rosti binecuvântări peste vrăjmași! Deja avem un punct câștigat. Câtă vreme stăm în Duhul, vom asculta de El și vom împrăștia în jur binecuvântare, nu blestem.

  11. Dacă-i faci bine, socotind binele ca o armă, dacă îl faci cu gândul la răzbunarea ce va veni, dacă faci binele din răutate, cărbunii aprinși se îngrămădesc tot pe capul lui sau pe capul tău?

    Romani 12
    14. Binecuvantati pe cei ce va prigonesc: binecuvantati, si nu blestemati.
    15. Bucurati-va cu cei ce se bucura; plangeti cu cei ce plang.
    16. Aveti aceleasi simtiminte unii fata de altii. Nu umblati dupa lucrurile inalte, ci ramaneti la cele smerite. Sa nu va socotiti singuri intelepti.
    17. Nu intoarceti nimanui rau pentru rau. Urmariti ce este bine, inaintea tuturor oamenilor.
    18. Daca este cu putinta, intrucat atarna de voi, traiti in pace cu toti oamenii.
    19. Preaiubitilor, nu va rasbunati singuri; ci lasati sa se razbune mania lui Dumnezeu; caci este scris: “Razbunarea este a Mea; Eu voi rasplati”, zice Domnul.
    20. Dimpotriva: daca ii este foame vrajmasului tau, da-i sa manance; daca-i este sete, da-i sa bea;
    caci daca vei face astfel, vei gramadi carbuni aprinsi pe capul lui.”
    21. Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul prin bine.

    In vremurile in care au fost scrise aceste randuri, oamenii depindeau de pastrarea carbunilor aprinsi. Daca acestia se stingeau, oamenii nu mai aveau cum sa aprinda focul, si astfel nu mai aveau cum sa se incalzeasca sau cum sa-si faca mancare. Intr-o asemenea situati,e se duceau si cereau de la vecini carbuni aprinsi. Acestia erau transportati intr-un vas special, care se tinea pe cap.

    • A.Dama zice:

      Ucenicul lui Hristos, bine-ai venit!
      Înțeleg din explicația și citatele tale că a îngrămădi cărbuni aprinși e de bine, nu de rău. Când am scris întrebarea, m-am gândit la un sens negativ al acțiunii. Așa ni s-a transmis… N-am cercetat mai îndeaproape.
      Mă gândesc de-acu și la varianta asta! 🙂

      • Am gasit explicatia asta intr-un manual de interpretare biblica la capitolul ce se referea la interpretarea in contextul obiceiurilor vremii. Mi se pare o explicatie care se incadreaza in contextul imediat si in contextul intregului Nou Testament.
        Pavel nu putea spune „Nu intoarceti nimanui rau pentru rau.” si apoi „Preaiubitilor, nu va rasbunati singuri” ca apoi sa ne dea o solutie de a face rau cuiva. Chiar si incheierea spune „Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul prin bine.”
        Plus ca o binecuvantare nu se transforma in ceva rau niciodata. O binecuvantare este o binecuvantare.
        Nici nu imi imaginez cum ar putea cineva sa binecuvanteze pe altcineva cu ideea in cap ca binecuvantarea lui ii va face celuilalt rau…

        Fii binecuvantata! (O spun in ideea in care chiar vei fi binecuvantata 🙂 )

        • A.Dama zice:

          Ucenicule, mulțumesc pentru binecuvântare!:)
          N-am cercetat încă despre îngrămădirea cărbunilor pe capul cuiva. Rămâne un subiect (alături de altele) de cercetat. După manualele biblice mă iau și nu mă iau. Când cum.
          Însă e clar că trebuie biruit răul prin bine. Și dacă binele nu e făcut din toată inima, ce folos? O binecuvântare de pe buze, care nu e din inimă, poate n-ajunge la destinație, așa că nu mai avem nicio problemă. 🙂

  12. Dem Covaci zice:

    Uite, ca sa nu zici ca evit un raspuns, am sa iti raspund foarte transant.
    Nu cred ca cineva are dreptul sa ii judece pe cei ce binecuvanteaza. Singurul care ii poate judeca este Dumnezeu care le cunoaste inimile.
    Si eu am trecut prin ceva similar si am cazut la examen, in sensul ca am judecat intentiile si motivatiile. Se intampla cu ceva ani buni in urma.
    Acum eu nu mi-as mai permite asa ceva.
    Ce vreau sa spun este ca problema binecuvantarii este una obiectiva si nu are de a face cu luptele noastre.
    Pozitia mea nu e afectata de cazul acesta pentru ca nu sunt implicat nicicum, asa cum am mai spus.

    • A.Dama zice:

      Da, a meritat să insist, Dem! Așteptam acest răspuns.
      Cu mulțumiri.

      • mihaela zice:

        Ce simplu era era răspunsul și ce greu de găsit 🙂 Am și eu o nedumerire… o prietenă care se roagă uneori pentru mine. E ortodoxă și se roagă în fața icoanei fecioarei Maria. Și se roagă fecioarei.

        • A.Dama zice:

          Mihaela,
          Nu știu exact care e nedumerirea. Și eu am prieteni ortodocși care se roagă pentru mine. Știu că ei se roagă altfel decât mine, dar nu m-am împiedicat în asta. Dumnezeu cântărește inima și credința, noi mai cântărim și ritualurile.

    • Alin Cristea zice:

      Chestiunea binecuvîntării este una SUBIECTIVĂ și are de a face ÎNTOTDEAUNA cu luptele noastre.

      • Agnusstick zice:

        Cred că rostirea dumneavoastră angajează doar un anumit sens al noţiunii de binecuvântare. Chiar dacă vă referiţi de fapt doar la actul de a rosti o binecuvântare ori a asculta o binecuvântare ce-ţi este adresată, episodul Balaam arată că nu este neapărat aşa, deci nu ÎNTOTDEAUNA. Dacă atingeţi cu enunţul şi restul de sensuri ale cuvântului, mi-e teamă că vă înşelaţi (dar nu întotdeauna, desigur). Chiar dacă îndreptăm sensul subiectivităţii către Dumnezeu însuşi, tot rămân cazuri în care luptele noastre nu-L influenţează decisiv. De exemplu, eventual, luptele cu îngeri.

      • A.Dama zice:

        Chestiunea binecuvântării Îi revine lui Dumnezeu, iar subiectivitatea cu care o cântărim e mereu a noastră.

  13. sam zice:

    Singurii care mă pot bine-cuvânta sunt cei ce mă iubesc. Niciodată destui, mereu mai mulți decât pot duce

    • A.Dama zice:

      Bine cuvântat și bine cuvântător să fii, Sam!
      1 Samuel 2, 1-11

    • Alin Cristea zice:

      Dacă „singurii care mă pot bine-cuvânta sunt cei ce mă iubesc”, atunci chestiunea binecuvîntării e dominată de aspectul SUBIECTIV.

      Iubirea e îmbibată în nardul subiectivității…

      În același timp, dacă afirmația „plăcută la privit” e și adevărată (cred că ar trebui dezbătută înainte de a o asimila), atunci deschide un palier de discuție / evaluare a întîmplării care a generat această postare, un palier pe care nu m-am grăbit să-l deschid:

      În seara cu pricina mă tot gîndeam, murmurînd în sinea mea: Credeți voi, cei care (așa ușor) îl binecuvîntați pe Paul Negruț, că e ușor să-l și iubiți? Credeți că e așa ușor să-l iubiți pe Marius Cruceru? Etc.

      Iubirea are de a face cu acea subiectivitate, unică, care se instalează între două persoane…

      Fiecare relaționare a noastră e trans-obiectivă, non-imitativă, întotdeauna se poate naște o cu totul nouă relație eu-tu…

      Din punctul acesta de vedere, viața fiecăruia dintre noi este mai degrabă un șir de eșecuri decît un șirag de perle relaționale…

      Din această perspectivă, îngerii joacă împrejurul nostru un dans al singurătății… În locul nostru, adică, cei care credem că ne-am îndreptat eu(l) către tu…

      De fapt rostind(u-ne), și nu rostuind(u-ne), sentința însingurării își înmulțește paginile, scările spre cer sînt mai puține pe măsură ce eu-tu se împuținează…

      Lumea ca împuținare…

      Jucării în limba tu:

      (la sfîrșitul textului)

      http://romaniaevanghelica.wordpress.com/2009/12/23/festivalul-craciunului-texte-patrațoase-2

      • A.Dama zice:

        Alin,
        Nu cred că e ușor să-i iubești pe Marius Cruceru, pe Paul Negruț, pe Iosif Țon, pe Alin Cristea etc.
        Se poate să o facem dintr-un „simț al datoriei”.

  14. Livius zice:

    Uite ce am cugetat: in Cartea Proverbelor la 27:14 se spune: Binecuvantarea aproapelui cu glas tare dis-de-dimineata, este privita ca un blestem. De ce oare? timpul nepotrivit, tonul vocii nepotrivit, adresare nepotrivita, persoana care rosteste, nepotrivita, sau cea care primeste? Oricare dintre ele. M-am gandit la un alt verset din Carte, unul care face o lumina oarecare. Spune cineva ca il scot din context? Aici discutam de binecuvantarea rostita, dar in acelasi timp receptionata. Domnul ISUS spune: „si ne iarta… precum iertam si noi…
    Domnul, prin profetul Maleahi, se ocupa in mod special de cei ce rostesc binecuvantari, pentru ca despre acestia vorbim (chiar in articolul de fata).
    Iata ce spune Domnul, Maleahi 2:2: Daca nu veti asculta, daca nu va veti pune pe inima sa dati slava Numelui Meu, zice Domnul ostirilor, voi arunca in voi blestemul, si voi blestema binecuvantarile voastre; da, le-am si blestemat, pentru ca nu aveti pe inima porunca Mea.
    Cred ca, avand in ochi lumina Domnului, vom discerne pe cine, cand, cum, in ce fel sa il binecuvantam. Altfel, ni se aplica efectul bumerangului.

    • Si uite asa ne pacaleste diavolul sa nu mai stim voia Domnului si sa si credem ca suntem pe calea cea dreapta…
      Daca Domnul Isus ne spune sa binecuvantam pe cei rai cu atat mai mult vrea sa ii binecuvantam pe frati. Si noi asta trebuie sa facem: sa binecuvantam.

      Luca 6
      27. Dar Eu va spun voua care Ma ascultati: Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc,
      28. binecuvantati pe cei ce va blestema, rugati-va pentru cei ce se poarta rau cu voi.

      Matei 5
      43. Ati auzit ca s-a zis: „Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau.”
      44. Dar Eu va spun: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va asupresc si va prigonesc,
      45. ca sa fiti fii ai Tatalui vostru care este in ceruri; caci El face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni si da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti.
      46. Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata mai asteptati? Nu fac asa si vamesii?
      47. Si daca imbratisati cu dragoste numai pe fratii vostri, ce lucru neobisnuit faceti? Oare paganii nu fac la fel?
      48. Voi fiti, dar, desavarsiti, dupa cum si Tatal vostru cel ceresc este desavarsit.

      • Alin Cristea zice:

        Porunca (cea mare) nu e să binecuvîntăm, ci să… iubim.

        Nu iubirea e parte din binecuvîntare, ci binecuvîntarea e parte din IUBIRE.

        Desăvîrșirea noastră are loc prin iubire, nu doar prin binecuvîntare.

        Binecuvîntarea e un rezultat natural al modului fast în care s-a poziționat eu față de tu…

    • A.Dama zice:

      Livius,
      Cred că inima e cea care face diferența atunci când binecuvântarea este privită ca blestem. Ca în cazul lui Cain. Și el a jertfit, dar inima nu era „la locul ei”.
      Încă n-am putut asimila versetul din Maleahi. Pentru asta, e nevoie de revelație.
      Iar ceea ce scrii despre efectul bumerangului mi se pare corect. Și nu doar în privința binecuvântării celorlalți.
      E interesant că nu mai trebuie dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, dar „tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Prorocii.”

  15. Dyo zice:

    Din pacate, se mai aud uneori si binecuvantari care, prin felul in care sunt exprimate, pot sa arate foarte bine a blesteme. Difera cuvintele, dar tonul vocii si atitudinea tradeaza dispret si lehamite.
    Nu de putine ori am auzit discutii in contradictoriu care se incheiau cu „Domnul sa te binecuvinteze!” … un blestem codificat, rudimentar.
    Nu zic ca acesta este cazul in relatarea postarii de fata. Ma gandesc insa ca binecuvantarea, pe care eu o vad ca fiind posesoarea unei anume corporalitati (adica nu vorbe!), trebuie nu doar data, ci si primita. Or, in cazul de fata mi se pare ca adrisantii, nefiind de fata, au trebuit sa se multumeasca cu primirea pachetelor prin intermediari. Exista riscul ca unii dintre curieri sa traga cu ochiul in pachetele si nu e frumos … 😦

    • Alin Cristea zice:

      Din păcate, tocmai acesta a fost cazul relatării…

      După „binecuvîntarea” nominală a lui Paul Negruț, a lui Otniel Bunaciu, a lui Marius Cruceru, a lui Silviu Tatu, sala era în delir. Și lista nu era nici la jumătate…

      Totuși, eu nu le-am făcut un proces de intenție…

      Eu mi-am întemeiat intervenția publică pe ceea ce Nelu Peia afirmase cu vreo 10 minute înainte: la evrei era foarte important să nu îi vorbești pe oameni de rău, să nu porți vorba rea, ba chiar să ai grijă cum vorbești pînă și adevărul despre ei ÎN LIPSA LOR – expresia folosită a fost: să ai grijă să nu muți adevărul dintr-un loc în altul.

      Așadar, eu le-am atras atenția (public) că oamenii ale căror nume au fost rostite acolo nu sînt prezenți și nu au posibilitatea să se apere (să își spună punctul de vedere).

      De asemenea, am pus întrebarea: Dacă faceți așa, cu ce sînteți mai buni decît ceilalți (cei despre care au spus că sînt atacatorii lor)? O droaie de oameni și-au pus încrederea în Străjeri și îi dezamăgiți…

      Să-i fi văzut pe oamenii din sală cum mă priveau în pauză – numai dragoste nu aveau în ochi. Unul m-a și „binecuvîntat”, necăjit că intervenția mea le-a stricat delirul de masă, „profețindu-mi” că mi se va întîmpla ceva rău în curînd. (Mie mi se întîmplă ceva rău în fiecare an, de cînd mă știu… Dar și cîte lucruri bune mi se întîmplă tot în fiecare an…)

      Iosif Țon, la revenirea din pauză, mi-a spus că trebuie să facă o precizare și m-a întrebat care e poziția mea. Cred că am spus: ce am avut de spus am spus. O să mă puneți și pe mine pe listă? Dacă vrei, a răspuns. Și îmi dați cuvîntul să mă apăr? Nu!, a venit răspunsul de așteptat…

      În scurta sa precizare, Iosif Țon a spus că ei nu au făcut nimic rău rostind public numele respective, întrucît numele respective sînt ale unor persoane publice…

      Ajungem astfel la două chestiuni de foarte mare importanță, despre care însă nu se prea discută serios în mediul confesional evanghelic / blogosfera evanghelică.

      1. Reflexul, de tip ideologic, de a-l eticheta ca atacator (dușman de clasă) pe cel care nu e de acord cu tine.

      2. Reflexul, de tip secular /civic / jurnalistic, de a vorbi în public despre persoanele publice.

      Ambele chestiuni sînt complexe și nu e ușor de a discuta despre ele fără a cădea într-o extremă sau în alta.

      În aceeași seară de sîmbătă, Nelu Peia m-a îmbrățișat, și duminică la fel, așadar nu cred că a fost vorba despre vreo problemă personală între noi doi.

      De asemenea, în cele două jumătăți de zi, m-am întîlnit cu diverse persoane din țară și din străinătate (pe unele le-am cunoscut atunci, dintre care întîlnirea cu Ligia Seman și soțul ei a fost, pentru mine, de o intensitate afectivă de neimaginat).

      Așadar, cel puțin unii au știut sau au intuit cumva că nu eu sînt spionul de la adversari venit printre ei să îi tulbur…

      Toamna trecută, în mijlocul unei perioade polemice urîte, Marius Cruceru menționa că la Biserica Baptistă din Aleșd s-au rugat pentru mine.

      Cine i-o fi pus?

      3. Iată deci a treia chestiune este: Așa trebuie să ne rugăm pentru alții? Fără să le cunoaștem nevoile și bucuriile?

      Cu vreo 17-18 ani în urmă iată ce caz am întîlnit la Biserica Baptistă din Petroșani, unde am ținut 2 ani studiul Istoria binecuvîntării a lui Beni Fărăgău.

      Mă duceam, cam la trei luni o dată, la întîlnirile de la Cluj, Arad etc. Mă întorceam plin de entuziasm și le spuneam și altora. După 1 an și jumătate am convins pe unul dintre bărbații din biserică să vină cu mine. (La următoarea întîlnire, studiul Apocalipsei, au fost 2 mașini, de atunci petroșănenii mergînd regulat la întîlniri și anunțîndu-mă pe mine, care venisem la Oradea la teologie.)

      Un alt bărbat din biserică, cam băgăcios, cel puțin uneori, s-a dus la soția respectivului (atunci încă neconvertită) și i-a spus că a observat că soțul ei nu a prea venit în ultimul timp la biserică. Sîmbătă tîrziu ne întorsesem acasă, duminică dimineața omul în discuție nu a fost la biserică, dar omul care s-a băgat în discuție i-a pus pe cei biserică, la rugăciune, să se roage pentru starea spirituală a respectivului… Păi respectivul venise plin de entuziasm de la studiul lui Beni Fărăgău! Pentru ce se rugau atunci ăștia la biserică? Nu știau de fapt care e starea lui spirituală….

      Există așa o tîmpă atitudine abstractă de rugăciune pentru alții… De bine-cuvîntări stranii și urări ipocrite…

      Iată una chiar de ieri, de pe blogul lui Petru Lascău. Un comentator anonim îmi scrie: „Iti doresc ca Sarbatoarea Pastelui, a Mortii si Invierii Mantuitorului nostru, sa te gaseasca in pace si armonie…”

      Bla-bla-bla…

      Urările astea ar fi fost normale într-un context normal! Dar înainte de urări omul folosise la adresa mea cuvinte precum: ticăloșie, orgoliu, egoism, mîndrie…

      În final:

      Iar dacă începem să discutăm despre INTENȚIILE cu care facem una și alta și zicem una și alta, atunci discuția se complică mult. Are blogosfera evanghelică capacitatea de a aborda subiecte complexe?

      E mai ușor / util să vedem ce măsură de adevăr putem cunoște. Despre oameni. Despre mine se poate cunoaște, de exemplu, că NU sînt preot, că NU sînt pastor (cum au menționat două persoane pe blogul lui Petru Lascău), că nu sînt adventist, evreu, nu locuiesc în Petroșani / Livezeni (de 16 ani) și nu am un băiat – mi-am accesat rapid memoria ca să dau cîteva exemple de presupoziții eronate la adresa mea care au apărut în ultimii ani, în diverse ocazii.

      Este uimitor cîte dezinformații și minciuni pot circula în ghettoul evanghelic.

      Înainte de a căuta tîlcul unei întîmplări să căutăm MAI ÎNTÎI măsura de adevăr pe care o putem cunoaște despre acea întîmplare.

      Mda, am scris destul de puțin despre lenevia pocăiților români…

      • A.Dama zice:

        Alin,
        Am aprobat comentariile, desi nu voi putea raspunde curand.
        Le-am aprobat, pentru ca lumea sa poata citi.

        Comentariile raman moderate in continuare.

        Sarbatori binecuvantate!

      • Agnusstick zice:

        Dacă A.Dama este leneşă (deşi nu ştiu cât e de pocăită), atunci e grozav! Nu pentru ea, ci pentru românii pe care încearcă să-i educe.
        Nu ştiu dacă tâlcul întâmplării a fost căutat în acest articol. Faptul că A.Dama nu pune binecuvântarea între ghilimele nu mi se pare a reprezenta o atribuire de tâlc – dar contrariul este valabil, din plin, la dumneavoastră. Indiferent cât de bine aţi evaluat întâmplarea, întrebările din articol au alt obiectiv, se referă la destinatarii binecuvântării faţă cu reacţiunea din ei înşişi. Pe când tot tâlcul la dumneavoastră e legat de emitenţii respectivi faţă cu shofarul.

      • Dyo zice:

        Până la urma şi pocăiţii pot fi câteodată nişte ortodocşi veritabili … Vreau să zic: până şi popa la liturghie arunca cu binecuvantari de la vladica la opinca … vorbesc de pomelnicul acela de rugăciuni pentru care, de regula, nu cer voie de la nici o stapanire.
        Poate că aceşti carismatici sunt înrudiţi cu ortodocşii nu numai pe filiera „unire cu Cristos” – theosis ci şi prin modul tainic in care lucreaza rugaciunea de binecuvantare rostita, cu voie, cu nevoie, peste toata plebea de apostati …
        Masura de adevar a intamplarii? Ea nu există, pentru ca nu vorbim de cereale sau de ulei. Alea se pot cântări; faptele sunt materia prima a filtrului propriu fiecaruia, adică interpretate subiectiv chiar de către martori oculari. Cunoastem în parte, prorocim în parte, binecuvântăm în parte … ca nişte copii! Nu e minunat? 🙂

        • Alin Cristea zice:

          Dyo: „Masura de adevar a intamplarii? Ea nu există, pentru ca nu vorbim de cereale sau de ulei. ”

          Dacă spui asta, Dyo, atunci îți spun că nu ai fost atent la IDEEA pe care am exprimat-o.

          Reiau pasajul meu CLAR care trebuie luat ca punct de plecare:

          – E mai ușor / util să vedem ce măsură de adevăr putem cunoște. Despre oameni. Despre mine se poate cunoaște, de exemplu, că NU sînt preot, că NU sînt pastor (cum au menționat două persoane pe blogul lui Petru Lascău), că nu sînt adventist, evreu, nu locuiesc în Petroșani / Livezeni (de 16 ani) și nu am un băiat – mi-am accesat rapid memoria ca să dau cîteva exemple de presupoziții eronate la adresa mea care au apărut în ultimii ani, în diverse ocazii. –

          Nu mi-e străină metaforizarea, nici hiperbolizarea sau alte procedee artistice, dar atunci să ne întîlnim în spațiul poeticului, nu al polemicii directe, în perimetrul reflexului cultural, nu în cel al replicilor pragmatice.

          Măi copilule… 🙂

          • Dyo zice:

            Discutia de fata roieste in jurul unei intamplari asupra careia nu suntem cu totii in acord, cu privire la semnificatii, valori si marturie. Ne contrazicem tocmai din cauza ca ne lipseste un cantar.
            In ce-i priveste pe oameni, eu am renuntat la orice pretentie: oameni care habar nu au unde lucrez, cine este sotia mea, cati copii am, la ce biserica merg, ce varsta am, in ce familie am crescut, ce am studiat in viata sau pe unde am umblat pana acum cred ca stiu mai bine decat mine ce cred, ce simt si care imi este agenda. Nu la asta ma refeream in comentariul meu dar, daca ai vrut sa te asiguri ca lucrurile sunt clare, voie de la mine …

            • Alin Cristea zice:

              De ce să renunțăm la orice pretenție…?

              Chestiunea identității personale nu e importantă? Cum altfel ne putem relaționa la niveluri tot mai ample?

              Nu e vina mea că discuția roiește…

              Eu am prezentat destule informații…

              Aici, în altă parte încă nu… 🙂

              E vorba nu doar de un martor ocular, ci tocmai de cel care a iscat incidentul…

              De ce să nu așez întîmplarea în matca ei (intențională), înainte de a ne apuca să căutăm… vreun tîlc?

              Mă lupt de cîțiva ani cu acest nesaț după tîlc al A.Damei și al altora, încercînd să aduc în atenție faptele mai întîi…

              Măsura de adevăr pe care o putem cunoaște…

              Faptul că ȘTII unele lucruri despre cel cu care vorbești (Alin Cristea) e relevant!

              Dar dacă nu le-aș fi lăsat să fie cunoscute?

              Dacă mi-aș fi luat numele de scenă A.Dam și nu ieșeam din perimetrul unui personaj?

              Ca să închei un cerc – de ce să ne poziționăm ca lectori față de personaje, și nu ca ființe relaționale față de PERSOANE?

              Cum să binecuvîntăm… personaje?

              Îl binecuvintez pe… Pătrățosu! Pe Rotundu! Etc.

              Faptul de a-i menționa pe nume pe cei binecuvîntați poate fi important din punctul ăsta de vedere.

              Problema a fost însă că liderii Străjerilor s-au poziționat… ideologic!

              Au format un dispozitiv ideologic de… binecuvîntare.

              I-au numit pe toți cei menționați ca fiind… ATACATORII lor!

              Ca să vezi…

              Nu mai putem să avem idei proprii? Trebuie neapărat să fim etichetați ca făcînd parte dintr-o tabără sau din alta?

              Citesc, uimit, de cîteva luni, cum o droaie de penticostali (asmuțiți de doi bloggeri-pastori) comentează că baptiștii au sărit la gîtul penticostalilor…

              Ce să zic, măi frate!…

              De parcă baptiștii nu aveau destule gîturi ale altor baptiști la care să sară…

              Și penticostalii la fel…

              Ca să nu mai vorbesc de sindromul victimei, foarte bine dezvoltat în vremurile postmoderne (sînt victimă, deci exist!, mă bagă opinia publică în seamă)…

              Și de alte și alte sindroame…

            • A.Dama zice:

              Da, Aline, binecuvântăm personaje! E biblic. Dacă te rogi pentru cei puși în dregătorii, cum sunt pentru tine astfel de oameni? Că doar nu stai de două ori pe săptămână cu ei la un ceai și o poveste, să-i cunoști. Ai despre ei o percepție mediată. Da, sunt personaje, și le binecuvântezi.
              Ca să nu mai pomenesc de persoana și personajul lui Tournier. Că el chiar te lămurește că ești un personaj și stai de vorbă cu personaje toată viața.

      • A.Dama zice:

        Alin,
        Peste primele două puncte voi sări… Vederile sunt diferite și nu ne-am alege decât cu o ceartă de vorbe. Fiecare particularizează potrivit experienței sale, iar experiențele sunt prea „specializate”.
        În privința celei de-a treia chestiuni, într-un fel, e safe să te rogi pentru oameni fără să le știi nevoile, fiindcă, în identificarea nevoilor, noi suntem dirijați de mintea noastră păcătoasă. Îi cerem lui Dumnezeu după cum socotim noi că i-ar fi bine persoanei pentru care ne rugăm. Dumnezeu știe mai bine ce planuri are, și corect ar fi să Îi spunem lui Dumnezeu că suntem de acord cu El și cu alegerile Lui. Sau măcar așa: Noi am vrea asta, dar facă-se voia Ta!

    • A.Dama zice:

      Dyo, mi-am amintit de versetul care zice că nimeni nu spune că Isus este Domnul decât prin Duhul Sfânt. (1 Cor 12, 3)
      Câți rostesc, în fapt, prin Duhul Sfânt, acest adevăr?
      Asta ar însemna „corporalitate”: să fie Duhul la lucru. E un paradox.
      Nu știu însă cum ar fi să tragi cu ochiul în pachetul binecuvântării cuiva. Dacă nu e Duhul care să-ți deschidă ochii, până și pachetul e invizibil, darămite ce e în el.

  16. krabul zice:

    Dacă pe dumnezeul lor îl consideraţi un dumnezeu fals atunci binecuvântarea nu trebuie primită. Pentru că dacă lumina lor este întuneric atunci….

    Exerciţiu de imaginaţie:
    Să ne închipuim că un satanist se roagă pentru cineva. Păi se roagă că acela să devină beţiv, curvar, mândru etc…. Sau te binecuvintează că furi …. Normal că nu trebuie primită cu inima acest lucru.

    Un păcătos binecuvintează despre păcat pe un altul pentru ai stârni pofta spre păcat şi a creşte numărul păcătoşilor.

    Izvorul Minunilor o apă care este binecuvântarea munţilor!!!

    Iar noi trebuie să ne rugăm pentru ei …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s