E păcat să nu te bucuri?


De fapt, aceste gânduri nu sunt despre bucurie, ci despre amărăciune.

Spunea cineva că am putea să ne gândim la noi ca la o cană care stă pe raftul lui Dumnezeu. Cana se lasă umplută și folosită de Dumnezeu, dar ea nu are niciun merit, nu primește nicio slavă. Și-atunci a venit întrebarea, pe care au întâmpinat-o cei mai mulți cu râsete, mai mult sau mai puțin sonore:

Puteți simți bucuria cănii?

Mi-am amintit de această întâmplare când am citit Evrei 12, 15:

Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea.

Am înțeles că amărăciunea – care e și lipsa bucuriei – e un păcat când ești sub har. Sub lege, psalmistul mai spunea că inima i se amăra și se simțea străpuns în măruntaie (Ps 73, 21). Sub har însă, amărăciunea e enumerată printre acele robii, acele legături ale sufletului, acele porniri ale firii, care sunt ca buruienile ce trebuie smulse din rădăcini, să nu sufoce duhul.

Amărăciunea nu se justifică dacă Cineva a plătit prețul, pe care niciunul nu-l puteam plăti. Amărăciunea nu se justifică dacă am intrat în odihna Lui, crezând că, prin căutarea Împărăției, celelalte le primim pe deasupra. Cum să nu sari atunci de bucurie (ca ologul vindecat, care sărea și Îl slăvea pe Dumnezeu)? Cum să vezi totul întunecat, când Lumina a venit să împrăștie întunericul?

M-a uimit faptul că amărăciunea întinează. Nu m-am gândit până acum în acest fel la amărăciune. Da, e păcat să nu te bucuri, când ești ales, când ești fiu, când ai cel mai grozav Tată din tot universul!

Dacă bucuria poate fi permanentă? Ar trebui. Nu știu câți ar spune cu sinceritate că se bucură tot timpul. Eu nu mă bucur decât rareori. Și pe durată scurtă.

În Romani 3, 14, amărăciunea este juxtapusă blestemului. Iar aici, în Evrei 12, după îndemnul de a nu-i permite amărăciunii să dea vlăstari, următorul verset îndeamnă la ferirea de curvie și de a fi lumești.

Înseamnă că amărăciunea e un păcat grav. Lipsa bucuriei e nerecunoașterea puterii Lui. În pornirea noastră nechibzuită, Îl vedem pe Dumnezeu impotent. Îl vedem neputincios să ducă lupta în locul nostru, pe când El e dispus să ne întindă masa în fața vrăjmașilor (Ps 23, 5).

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

29 de răspunsuri la E păcat să nu te bucuri?

  1. convietuire zice:

    Neputinţa de a te bucura de ceea ce eşti, ai, sau primeşti… e o boală tare rea şi grea. Unii MI-au numit-o „depresie”. Amărăciunea cronică poate fi vindecată doar prin iubire. Prin Credinţă. Iar unde nu există cele două… ca fundament solid, nu doar murmur din buze, rămâne doar un gust continuu amar. Zâmbetul ajunge a fi prefăcut, sau grimasă, „dulceaţa” e simulată şi ea. Totul devine un spectacol prost în care cunoscătorii simt chiar şi de la mare distanţă că joci doar un rol. „Amară ca fierea” nu e doar o expresie.
    Dacă totuşi eu nu recunosc Lumina, nici atunci când o simt, cum mă poate Ea vindeca de amărăciune?

    • A.Dama zice:

      Oana, e un subiect dificil. Nu mi-a fost ușor să-l abordez. Acest articol mă obligă. Oricând mi s-ar putea spune în față: „N-ai scris tu asta? Dacă nu împlinești, mai bine taci!”
      L-am scris ca pe un fel de ștachetă ridicată foarte sus. Va trebui, de câte ori ratez, să-mi exersez și mai mult, până îmi reușește săritura.
      Dacă am vreo rețetă miraculoasă? Nu.
      Îmi impun zi de zi să rostesc cu voce tare victoria Lui peste toate neputințele, dorințele deșarte și toate celelalte…
      Falsitatea de care tu pomenești o poți depăși când ai găsit Originalul. Oamenii vor fi mereu falși, oricât se străduiesc să se apropie de Adevăr ceva nu se va suprapune niciodată perfect, până nu vom ajunge față în față cu Adevărul.
      Și, iubind Adevărul, îi iubești și pe ei, cu greșelile lor cu tot. Dacă ținta e atât de Mare!…
      Cât despre Lumină, nu te amărî că încă nu e vindecătoare! Va crește în intensitate. Dă-i timp! Și nu-ți pierde nădejdea…

  2. mihaela zice:

    într-adevar a nu ne bucura este un păcat.. însă uneori (și aici mă refer la cei ca și mine care au devenit creștini de puțin timp) suntem atât de obișnuiți cu suferința și cu problemele încât acestea au devenit parcă a doua natură și avem nevoie de timp, de mult timp pentru a ne vindeca. (Uneori am impresia că atunci când problemele îmi lipsesc am tendința să-mi inventez eu altele… pentru că doar așa aș avea (într-un mod absolut idiot) sentimentul că înaintez pe un teren stabil bine cunoscut și mă simt parcă mai puțin pierdută)

    • A.Dama zice:

      Mihaela, nu știu dacă e vreo diferență importantă între felul cum se raportează la suferință un creștin „cu vechime” și unul tânăr… Biserica nu ne ajută prea mult în problemele pe care le avem cu suferința (cei care ne punem problema). Pentru alții, e mai „simplu”: „Domnul a vrut așa, ce treabă am eu?”
      Eu am cerut direct de la Dumnezeu să-mi scoată în cale o persoană cu care să pot vorbi deschis, și care să înțeleagă problemele și să aibă și un nivel intelectual cu care să mă simt confortabilă.
      Sigur că El m-a ascultat și mi-a pregătit o surpriză… Însă atunci nu am găsit în bisericile locale (viața mea era împărțită între două mari orașe) pe cineva la cine să pot apela. Și nu că n-aș fi căutat.
      Oamenii nu sunt învățați de unde vine răul, ci mai degrabă sunt lăsați să se consoleze cu pedeapsa divină. Și-atunci e foarte simplu să aplici o judecată când vezi un păcat făcut la vedere. Și să n-o aplici, când păcatele nu sunt la vedere…
      Dacă încep să zic ce cred și gândesc în această direcție, mă opresc greu.
      Să zicem așa: dacă îi declari război diavolului, nu vei fi lăsat în pace.

  3. 71ganduri zice:

    Mai intai: problema pe care o avem nefiind bucurosi (cu bucuria mantuirii pe cat posibil) este, in esenta, o problema personala, si, in egala masura, una comunitara. Personala, pentru ca nu ne-am deprins inca cu bucuria oricate piedici ni s-ar impotrivi si comunitara pentru ca amarati nu suntem doar ca indivizi ci amaraciune ne suntem unii altora si iese exact de o ciorba in care, vorba Poetului, fierbem la gramada, bine mersi. Uneori trebuie sa tai legaturi pentru a fi bucuros, trebuie sa „iesi din casa ta”, ca Avraam sau, si mai violent, „sa ii urasti pe ai tai”. Atunci produsul este o bucurie pe care unii ar putea-o socoti contrafacuta. Din nefericire omul e bolnav grav dar tocmai pe masura bolii ni s-a dat Vindecator.

    • A.Dama zice:

      Cătă, e corect să fragmentăm bucuria, să o categorisim. De acord. Există bucurii trecătoare și trainice. Ale celulei și ale Trupului. Ale individului și ale comunității.
      Mă gândesc doar la acea urâre a celor încredințați nouă. Se bat cap în cap învățătura lui Cristos și a lui Pavel? Cristos zice să-i lăsăm și să-L urmăm. Pavel zice că, dacă n-avem grijă de cei din casa noastră, ne-am lepădat de credință.
      Dar dacă cineva îndrăznește să judece bucuria altcuiva ca fiind contrafăcută, îi strică el bucuria, dacă ea e adevărată? Îi rămâne doar să aștepte judecata…

  4. 71ganduri zice:

    In al doilea rand: omul este, intr-adevar, o carne, cu fibra, cu nervi, cu automatisme, cu excitabilitate, cand striata, cand neteda. Eu cred in bucuria carnii, chiar daca sta… pe raft. Eu cred in rugul care arde fara sa se mistuiasca. Eu cred in chipul lui Dumnezeu din om. Toti oamenii sunt oglinzi, dar pentru ca oamenii nu se slujesc unii pe altii, ci se dispretuiesc, e plina lumea de sticla sparta. „El iti va raspunde cu tine la toate”, spune Poetul. Numai Dumnezeu cruta omul. Omul nu raspunde cu celalalt om la nici o intrebare. Dialogul lui tine mai mult de retorica, mai putin de comunicare. De aceea si comuniunea e putina. Cica „sa il iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” ar insemna sa vezi in semenul tau un alt sine al tau. Curios ca reabilitarea si restaurarea se pierd in invatatura despre lepadarea de sine si moartea eului. Probabil ca nu suntem buni decat desfiintati. Totusi, despre ce o fi vorbind C. S. Lewis o carte intreaga in „Desfiintarea omului”?!

    • A.Dama zice:

      Cătă, eu cred că rugul care nu se mistuie nu e pentru oricine! Ar fi vrut mulți să-l vadă. Nu l-a văzut decât unul singur. Mai degrabă cred în jertfa necurmată: aduceți-vă trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă… Jertfa necurmată și rugul nemistuit sunt asemănătoare, dar nu totuna. Și dacă oamenii se disprețuiesc, poți începe cu tine, să nu mai disprețuiești pe nimeni niciodată. Și chiar când îți propui asta, descoperi că disprețuiești la tot pasul, chiar și atunci când repeți mecanic că te-ai lepădat de dispreț. Așa ne (a)ducem jertfa necurmată. Că pentru fiecare nouă cădere, e pregătită scara la cer. Mă rog, un fel asemănător de scară, nu chiar aia cu îngeri vizibili.
      Eu știu că fiecare își trage oala deasupra focului dreptății lui. Dar tu nu poți să nu crezi că, dacă același Duh aprinde flacăra, oalele nu vor ști să vorbească între ele, măcar cât să mărturisească despre căldură și hrana nearsă dinăuntrul lor.
      Desființarea nu se face cu forța, tocmai asta e… Și dacă-ți dai acordul, ce desființare mai e și aia? E chiar înFiințare.

  5. mihaela zice:

    am uitat să adaug că în primul an după ce am devenit creștină am trăit parcă într-un fel de „cocoon” spiritual, într-o permanentă stare de extaz și fericire. Pe urmă am devenit mai cu picioarele pe pământ și am pierdut o parte din acea bucurie. Doar că am devenit mai matură? Să fie ceva normal, natural? sau am pierdut eu ceva pe parcurs și nu știu cu exactitudine nici ce și nici unde… (senzația mea este că atunci fiind doar un nou născut spiritual Domnul m-a protejat într-un mod mai special, iar acum că am mai crescut sunt lăsată să descopăr și să experimentez singură…)

    • A.Dama zice:

      Mihaela, cineva ne spunea că Dumnezeu e înțelept, că El nu-Și trimite copiii la război. Prima dată, îi învață să șadă, să stea în Cristos. Apoi, îi învață să umble. Apoi, îi învață să alerge și tot felul de îndeletniciri de care au nevoie. Până la război, e cale lungă. Da, e clar că la început, hrana îți era dată, fără să ai grija ei. Pe măsură ce crești, ajungi să-ți cauți hrana, să ți-o câștigi. Bucuria nu mai e de-a gata, ea se dobândește stând la povești cu Tata, care ia poverile și te face să te simți iar important, renăscut, gata pentru o nouă provocare.
      Faptul că am scris acest articol mă va arăta mereu cu degetul dacă o voi lua-o iar pe panta amărăciunii.
      E o chestie de-a dreptul incomodă… Un fel de autodisciplinare.
      Tu să te bucuri pentru orice descoperi singură. Mereu e mai puternică bucuria prorpieri descoperiri decât bucuria descoperirilor povestite de alții…

  6. 71ganduri zice:

    Sami Mitra ar spune extazului si fericirii Mihaelei „rapire”.

  7. 71ganduri zice:

    „Mielul junghiat de la intemeierea lumii” este junghiat nu doar pentru ca varsarea de sange trebuie sa dea iertare, ci pentru ca lumea nu se putea intemeia decat printr-o jertfa. In ce jertfa intrase si rugul acela aprins! Adeveresc cuvintele tale ca trebuie sa incep cu mine cand vreau sa nu mai fie dispret pe lume. Poate ca tot ce cer e doar putin loc pe lume in care sa imi fie ingaduit sa locuiesc cu cuvintele mele, cu dragostele mele, cu recunoscutele mele neajunsuri, cu mine insumi. Poate ca cer prea mult!

    • A.Dama zice:

      Nu știu exact ce înțelegi tu prin „rug aprins”. Moise a fost singurul care a văzut rugul ce nu se mistuia.
      Lumea a fost întemeiată prin Cuvânt și reîntemeiată prin Jertfă. Dar nu vom înțelege decât Acolo cum S-a jertfit Tatăl în jertfa Fiului. Și cum de a fost o singură jertfă.
      Sunt taine care nu se pot înțelege nici cu mintea, nici cu firea, nici cu sufletul… Ci doar cu inima schimbată.
      Eu cred că nu depinde de noi să vedem rugul care nu se mistuie. Însă depinde de noi să fim jertfă necurmată.
      Iară tu, sigur că ai loc pe lume ai, chiar cel mai potrivit loc – de asta nu te îndoiești!… Cum îl amenajezi, cu ce cuvinte, cu câtă dragoste și câte cântece, e un fel de „contract” între tine și Tine.
      Acolo unde tine-le tău întâlnește Tine-le, e loc de toți, nu știu cum să spun.

  8. Ştii că există expresia „amărîtul ăla” sau „amărăştenii ăia, vai mama lor”, despre oameni care se presupune că nu au nimic din ce ai tu sau din ce consideri că e important să deţii, să realizezi sau să cunoşti ca să fii fericit, mulţumit sau măcar să ai o nădejde că-ţi va fi din ce în ce mai bine.
    Definit în sensul celor de mai sus, nevoiaşul, amărîtul care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu este total diferit de cel care-L cunoaşte.
    Am avut un prieten care s-a prăpădit de o boală incurabilă, care i-a ros ani de zile articulaţiile şi l-a făcut zgîrci şi orb în final, sărac şi fără rost, care înjura tot timpul şi mai ales soarta care-l adusese în halul acela. Cînd fusese sănătos, era o blîndeţe de om. Cu timpul s-a umplut de amărăciune. A devenit pelin.
    Am cunoscut în Brăila o familie de penticostali, care locuiau la cîteva sute de metri de casa bunicilor mei, care număra 12 copii. Sora spunea: „Nu te mira! Aşa e la credincioşi, anul şi cîrlanul.” Şi râdea. Te rog să mă crezi că în toată viaţa mea eu oameni mai fericiţi ca aceia n-am întîlnit. Dumnezeu le-a crescut copiii- ştii vorba că se cresc unii pe alţii cînd sunt peste cinci, nu?- şi au ajuns, din cîte am auzit, bine în viaţă, cu şcoală şi la casele lor. Nu aveau bucuria aceea imbecilă a simţurilor, ci o stare de har, o pace de care mi-a amintit acum postarea ta. Şi cînd se plîngeau de cîte unele, aveau nădejde că Domnul îi va ajuta. Singura lor grijă era să aibă cu ce să îmbrace copiii să-i ducă la biserică. Nu numai pe unul, ci pe toţi odată.
    Ierburile amare sunt un simbol pascal. Le mîncăm la masa Lui, cu El, dar suferinţa şi păcatul le-a luat El la Cruce, nu noi. Aici e toată povestea. Amărăciunea e tot un soi de mîndrie.
    Ai scris despre teama ta de a recidiva într-o stare de care ştii numai tu, pentru că eu pe blog n-am simţit-o. De ce te temi? De cîte ori vei greşi, El te va ierta. Teama de a greşi te poate paraliza şi e la fel de distructivă ca şi amărăciunea.
    La ce mai folosesc experienţe ca ale lui Wurmbrand, dacă nu la asta?
    Am scris mult şi pe alături, dar n-am prea vorbit cu tine în ultima vreme şi eram cam… amărît. 🙂

    • A.Dama zice:

      Răsvane, mulțumesc de ierburile amare! Sunt de sezon. 🙂
      Nu știu un sinonim exact pentru amărăciunea despre care scriam aici. Nu e tristețea – fiindcă Isus a fost întristat de moarte, fără să fie amărât. Nu e nici „a fi necăjit”, fiindcă un necăjit se poate bucura mai mult decât se bucură unul care are de toate. Îmi amintesc și eu de un om necăjit, singuratic, care trecuse pe lângă curtea unei case, unde se făceau grătare și alte bunătăți, fiindcă se sărbătorea ceva. Omul a fost îmbiat cu o porție mare de mâncare, pe care să o ia la pachet, dar surpriza tuturor a fost că a refuzat. A fost de neuitat ce a zis: „Nu iau, fiindcă mie îmi ajunge ce am. Dacă iau acum mâncarea asta bună, îmi va trebui iar, și-atunci nu voi mai avea de unde să iau…”
      Nu e nici depresia de care scria Oana mai sus.
      Da, e tot un soi de mândrie, ca să mă iau după tine. Poate că amărăciunea vine din orice poftă a firii rămase nesatisfăcută: uite ce are celălalt, iar eu?
      Și Dumnezeu nu mai are loc în peisaj când faci comparații. Câți sunt cei care spun prin credință că vor căpăta mult mai mult?
      Amărăciunea asta e lipsa recunoașterii puterii Lui, care poate schimba la clipeală de ochi lucrurile, oamenii… Amărăciunea și credința nu stau laolaltă.
      Ce să vezi pe blog, Răsvane? E un fel de navigare pe ape învolburate. Nu știu câți au sentimentul că-s parte a aceluiași Trup când scriu pe bloguri.
      Că dacă îl au, atunci arată ciudat un trup în care mâna bate piciorul, piciorul își trage singur șuturi în fund, ochii se uită tot unde sunt furați de peisaj, nu unde e nevoie, iar gâtul n-ascultă de cap, ci se lungește și se scurtează, de parcă ar fi independent.
      Mai bine mă opresc, că scriu și eu mult și pe alături.
      Noi am fost șaisprezece, așa că nu pot să comentez ce se întâmpla la cei doisprezece acasă. 🙂

      Da, știu că mă iartă dacă mă amărăsc iar… Asta nu înseamnă că ar trebui să-I forțez mâna…

  9. Dana zice:

    Dragă A.Dama,

    Mă bucură nespus „coincidenţa” acestui mesaj al tău cu etapa din viaţa mea în care îmi trag sufletul după o lecţie grea pe care mi-a predat-o Tata, în ultimii doi ani şi jumătate.
    A fost o lecţie despre a discerne care sunt situaţiile în care atunci când eu sunt foarte amărâtă, Dumnezeu se bucură foarte tare şi care sunt bucuriile mele, aparent nevinovate, care îi produc amărăciune lui Dumnezeu.
    Pentru că un copil al lui Dumnezeu se poate bucura în Duhul Sfânt atunci când este foarte amărât şi poate fi foarte amărât în Duhul atunci când se bucură.
    De aceea nu sunt de acord cu tine, A.Dama, că amărăciunea este un păcat când eşti sub har. Nu orice amărăciune. Şi nu orice bucurie a copiilor lui Dumnezeu este şi bucuria Tatălui.
    Şi chiar dacă am dori să împlinim 1 Tesaloniceni 5-16, exclusiv, nu trebuie să ne amăgim că vom reuşi să ne bucurăm întotdeauna. Nu ne putem aştepta de la noi să ne controlăm emoţiile. N-a pus Domnul opţiunea asta în „softul nostru”. Deocamdată ne bucurăm, pur şi simplu, şi ne amărâm, pur şi simplu, în funcţie de caracteristicile stimulului care declanşează în noi aceste emoţii.
    Dar până când acest „în parte” se va sfârşi, cum spunea fratele Pavel, poate ar trebui să ne mulţumim cu faptul că, până la urmă, este vorba despre schimbarea PERCEPŢIEI noastre asupra bucuriei, cum spunea fratele Iacov (1:2 ): „Fraţii mei, SĂ PRIVIŢI ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări…”.
    Încercările sunt exemplul cel mai bun de situaţii în care nu ne putem aştepta de la noi să fim bucuroşi, pentru că Dumnezeu a pus în noi un puternic instinct de conservare care ne îndeamnă să fugim de astfel de situaţii şi ne semnalează asta prin amărăciune. Însă atunci e momentul „să ne comutăm pe modul Duh Sfânt”, dacă îmi este îngăduită expresia. Să ne păcălim firea şi să ne permitem să simţim, în acele situaţii de încercare, emoţiile Duhului Sfânt, care locuieşte în noi. Şi dacă El se bucură şi eu îi permit să trăiască deplin în mine în acele situaţii, aşa mă voi putea bucura şi eu. Altfel, no way!
    Eu, personal, pot spune că Dumnezeu mi-a întors pe dos haina bucuriei pe care obişnuiam s-o port. În ultimul timp am învăţat să umblu, fără ruşine, cu haina bucuriei întoarsă pe dos şi mărturisesc fericită că bucuria mea n-a fost nicicând mai deplină.

    Bucuraţi-vă ÎN DOMNUL!

    • A.Dama zice:

      Dragă Dana,
      Mă bucur să te citesc!:) Mă bucur și să constat că suntem pe-aceeași direcție, chiar dacă terminologia psiho-filo… mai diferă, pe ici, pe colo. Răspunându-i lui Răsvan am eliminat câteva tipuri de amărăciune, pe care nu le văd echivalente cu amărăciunea care întinează, despre care scrie Pavel.
      Și, da, nădăjduiesc să ne putem „comuta pe modul Duhul Sfânt”, fiindcă sunt în deplin acord cu această necesitate.
      După ce te-am citit, primul lucru la care m-am gândit a fost: Isus S-a mâniat. Printre legăturile sufletești enumerate de Pavel, se află și mânia, și amărăciunea. Dacă Isus S-a mâniat și nu a păcătuit, poți fi și amărât, fără să păcătuiești… Dar este și o mânie care e păcat, și o amărăciune care întinează.
      Iar pentru a practica la modul real diferența dintre ele, ai nevoie de Duhul Sfânt. Altfel, nu le deosebești.
      Mulțumiri de urări, pe care ți le întorc cu vârf și îndesat! Bucurați-vă și întristați-vă după cum Duhul Se bucură și Se întristează, fiindcă astfel de fii vrea Tatăl!
      Cu drag.

  10. mihaela zice:

    Întotdeauna pe blogul tău am o oarecare timiditate… totul atât de frumos (prezentat și spus) încât cuvintele (mele) sunt de prisos. Dar acum că știi că sunt mai începătoare… și eu știu că nu te superi pe mine chiar dacă sunt mai repezită de felul meu, îmi dau iarăși cu părerea :). Și, în plus, m-a și prins subiectul 🙂

    Dacă amărăciunea ar fi legată mai mult de resentimente (față de cei din jur și față de noi înșine) decât de bucuria propriu zisă? Spun asta gândindu-mă că e normal să fim triști și amărâți 🙂 atunci când avem motive, dar nu e normal să avem resentimente, și nici să fim triști (deprimați) fără motiv.

    • A.Dama zice:

      Mihaela, cum să fie de prisos cuvintele tale?! Tu ești frumoasă, fiindcă ești locuită de Isus. Dacă Cel mai frumos dintre Oameni ne locuiește, împrăștiem frumusețe… Să rostești asta mereu cu privire la tine (acum că știi importanța cuvintelor 🙂 )!
      Eu n-am venit cu aceste gânduri, ca una care a biruit. Sunt în proces, dar mi-ar plăcea să biruiesc și amărăciunea, și depresia, și întristarea, și orice stare cu care vine Cel Rău ca să-mi fure odihna (asigurată de El), liniștea și bucuria (pe care le am, cunoscându-mi statutul de fiică). Deci indiferent dacă e cu motiv sau fără motiv, asta nu-mi rezolvă starea.
      Deși am crescut în biserică și am avut harul să am părinți credincioși, care ne-au arătat Calea de mici copii, biserica nu m-a învățat la modul practic cum să depășesc aceste stări… Și nici nu mi-a spus că responsabil de ele e Cel Rău. Dimpotrivă, dacă ajungi într-o stare de amărăciune, cei din biserică se grăbesc să-ți arate că e vina ta. Ți se pun în față toate greșelile făcute sau nefăcute și ți se spune că de-aia ai ajuns unde ești. Sau, cu indulgență: așa a vrut Domnul! Și rezolvarea practică?
      Poate mai bine mă opresc.
      Concluzia mea e că trebuie să coborâm lozincile fluturate pe la amvoane în practica de zi cu zi, să vedem ce mai rămâne din ele.
      Dacă știm cine ne provoacă toate aceste stări, dacă știm Cine ne învață cum să le depășim, dacă ne împotrivim, fiindcă hotărâm asta, nu fiindcă repetăm mecanic ceva ce ni s-a spus, poate mai sunt șanse…

      Să-mi fie cu iertare!…

  11. 71ganduri zice:

    Danei: nu se poate sa nu vina prilejurile de pacatuire. Vai de cei prin care vin, dar mai este un vai acelora care le cedeaza!

  12. cella zice:

    De ce nu ma bucur? Ca-s matura in credinta? Prostii… Pentru ca, cumva, mi se inoculeaza sa cred ca maturitatea da o aura de sfintenie… seriozitatea si bucuria sunt ale copiilor, ale celor proaspat convertiti.
    Sunt fata Tatii, o printesa a cerului, a Creatorului, nimeni si nimic nu ma smulge din mana Lui, orice ar veni peste mine, sunt a Lui. Astea le-am inteles dincolo de cuvinte, emotii si sentimente.
    Da, mi se spune ca-s „copil mic, prost si inocent”, desi nu mai sunt copil, insa ma comport ca atare. De ce am bucurie ca un copil? Pentru ca am decis sa Il cred pe Tata pe cuvant, literar, literal, nu metaforic, nu in simboluri. Daca El asa a promis, asa va face.
    Si am mai decis ceva. Sa fug de cei ce mananca amaraciune pe paine, pentru ca pofta asta de amaraciune e contagioasa.
    Prefer statutul de copil mic, prost si inocent.

    • A.Dama zice:

      Cella, și zici că știi cum să faci să fii contagioasă? 🙂

      • cella zice:

        Nu vreau sa ma contagiez de sau cu amaraciune. Asa ca, in ritm de muzica colind lumea, vreau sa vad cum canta altii de pe unde eu nu am fost.
        Stii de ce fac asta? In cer, nu vreau sa ma uit ca la felul patru cand vor incepe altii sa cante. Vreau sa ma bucur de pe acum de minunatiile ce-am sa le ascult acasa;).
        Vreau sa imi „ostoesc” dorul de cer ce se aprinde cu putina muzica perioada asta… 😉
        Dar, in calatoria mea muzicala ce imi ajuta nivelul de bucurie sa creasca, am nevoie de insotitori. Nu iti trebuie bilet, numai sa vrei sa te lasi purtata de armonii pe alte meleaguri, pe la alti sfinti ;).
        Ce zici? Mergi?

        • A.Dama zice:

          Cella,
          Am văzut că te plimbi, nu glumă. Că absorbi sonorități, nu glumă.
          Eu mă bucur de dispoziția ta. Și te-nsoțesc măcar pe porțiuni de drum.
          Poate ești mai tânără ca mine, ai mai mult avânt. 🙂

  13. Eu cred ca exista doua motive pentru care vine amaraciunea si depresia in viata unui crestin: nu realizeaza dragostea lui Dumnezeu pentru noi, ce a facut pentru noi si/sau nu exista cerdinta ca daca venim in fata Lui ne ajuta in orice problema.
    E usor sa vina peste noi aceste sentimente in viata de zi cu zi, dar putem sa le controlam. Pana la urma traim prin credinta, nu?
    De cate ori se intampla sa vina peste mine astfel de sentimente, arunc un ochi la un tablou pictat de mine in care se gaseste o cruce si parul pe care era atarant sarpele de arama.
    Ioan 3
    14. Si, dupa cum a inaltat Moise sarpele in pustiu, tot asa trebuie sa fie inaltat si Fiul omului,
    15. pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.
    16. Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.
    17. Dumnezeu, in adevar, n-a trimis pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca lumea sa fie mantuita prin El.

    Arunc un ochi la acest tablou si imi reamintesc ca pacatele mele sunt acolo pe cruce, imi reamintesc ca prin jertfa Domnului Isus am intrare la Tatal si ca am vindecare. Poti sa mai ai sentimente negative cand „vezi” asa ceva? Eu nu mai pot.

    • A.Dama zice:

      Ucenicul lui Hristos,
      Interesantă rezolvare… Ortodocșii vor zice că se uită întotdeauna la o icoană. Și o sărută, și le trece amărăciunea.
      Eu n-am nimic cu tabloul tău, să nu mă înțelegi greșit! Dar când nu-l poți duce cu tine în călătorie, ce faci cu amărăciunea?
      🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s