Câte pietre nevii, atâtea altare, Doamne, așezate unul peste altul, unul lângă altul, în șir indian, paralel cu alt șir indian, și tot așa, paralel cu șirul canonicilor, până se ajunge la pătratul perfect… pe care se ard jertfe, jertfe multe, tinere și bătrâne, ațoase sau grase. Ce vei face, Doamne, de vii, cu-atâtea altare din pietre nevii?
Câte pietre frumoase, atâtea întrebări, Doamne, zidite una peste alta în noul babel, la fel de neterminat ca dintâiul! Întrebări zidite cu moarte, în loc de mortar. Puțin câte puțin, ca un foc mocnit, a cărui vâlvătaie ancestră, fiecare și-o imaginează altfel. Mai puțin lustruită. Mai puțin(ă) cruce. Mai înaltă și vie. Ce vei face, Doamne, de vii, cu atâtea pietre pe moarte, în loc de vii roditoare, cu-atâtea sahare încinse și arse sub chiar ploi târzii?
lumea adam(a)ică 
La multi ani!
Alexandru, mulțumiri de urări!
La mulţi ani frumoşi şi fericiţi!
Alex, mulțumiri! 🙂