Un (alt) fel de ninsoare…


Era tot într-o sâmbătă, într-un sabat adică. Era într-o iarnă fără ninsoare.

După gerul din noiembrie, care înghețase apa ca mici valuri solide pe asfalt, de nu se putea circula în siguranță nici cu mașina, nici pe jos, se așternuse o vreme neobișnuită, cu ploi – o vreme prea caldă pentru decembrie…

Sărbători de iarnă fără zăpadă? Tristețe și mâzgă peste tot! Măcar gerarul de-ar fi adus mult așteptata ninsoare!

N-a fost să fie. Eram în sesiune, aveam examen după examen, și, nu știu cum, dar parcă pe-atunci se luau mai greu examenele decât le iau mulți în zilele noastre… Mami era bolnavă, fusese internată în spital. Am dat o fugă acasă vinerea (la 150 de km distanță), cu intenția de a reveni sâmbătă până la amiază în orașul în care studiam, ca să mă pun pe învățat – lunea aveam un examen greu. Totuși, nu mă împăcam cu ideea de a nu merge la mami la spital.

Am ajuns vineri seara acasă, am mers într-un suflet la spital, l-am mituit pe portar, cum era obiceiul, și-am urcat la etaj, în salonul ei. Mami era conectată la aparate, starea ei era destul de gravă. Era conștientă, mi-a zâmbit, am pupat-o pe obrajii frumoși, i-am luat mâna în mâna mea… N-am vrut să o las să vorbească, i-am spus eu cum e cu examenele la facultate. M-a învăluit într-o privire atât de iubitoare, ca și cum petalele unei flori s-ar fi închis înapoi boboc, să-și apere odoarele de vremuri năprasnice…

Am revenit sâmbătă dimineața la spital, să o mai văd o dată înainte să plec spre orașul în care studiam. Aveam de învățat mult pentru examenul de luni, așa că nu mai puteam sta acasă… Mami m-a privit din nou cu iubire și căldură, mi-a zâmbit, chiar dacă starea ei era atât de dificilă în acel moment. Deși n-aș fi vrut să facă vreun efort în plus, ea mi-a spus câteva cuvinte pătrunzătoare și blânde, pe care nu aveam cum să le uit toată viața. Am privit-o încă o dată înainte să închid ușa salonului…

Apoi am pornit la drum. Am ajuns pe la amiază în orașul în care studiam… Mi-am luat toate fișele de care aveam nevoie, cărțile, mi le-am împrăștiat prin cameră, am dat o raită prin bucătărie să-mi fac o cafea și să mă apuc de treabă… Au trecut vreo două ore până ce am primit telefon de la una dintre surori: „Vino de urgență acasă! Mami a intrat în comă!”

Abia ce ajunsesem, abia ce mă apucasem de învățat! Am lăsat totul baltă, am sunat urgent la gară, să aflu la cât pleacă următorul tren spre casă. Timpul era foarte scurt. M-am încălțat, mi-am luat geanta, am sărit într-un taxi, iar la gară am fugit direct pe peron și am urcat în tren, cu răsuflarea întretăiată. N-am apucat să-mi iau bilet. Am sperat că voi găsi înțelegere la „naș”. (Și… am găsit înțelegere.)

Pe la 6 p.m., eram din nou acasă, în orașul natal, după un du-te vino amețitor. Frații și surorile mai mici erau într-o stare de agitație greu de (s)pus în cuvinte. Mami mai fusese internată în spital în repetate rânduri și, într-un fel, eram obișnuiți că vine mereu acasă. Nu ne-a trecut deloc prin cap că… de data asta nu va mai reveni printre noi.

Am fugit la spital. Am stat lângă ea. Nu și-a mai deschis ochii și n-a mai vorbit. Aveam încă în inimă privirea și cuvintele din acea dimineață… Era o zi de sabat. La un moment dat, aparatele au dat semne alarmante. Medicul și asistentele au venit, au făcut mai multe manevre de resuscitare, sub ochii mei… Apoi au deconectat-o, rând pe rând, de la aparate… Am stat lângă trupul ei trei ceasuri, care mi s-au părut cât o veșnicie… Nu puteam să plâng. Mă rugam. Mă rugam întruna. Nu puteam să răspund la nicio întrebare. În salon, mai era o doamnă, care cred că încerca să fie drăguță și să mă consoleze… Dar nu o auzeam… Din când în când, mă plimbam de-a lungul salonului, printre paturi, fără să încetez să mă rog. M-am rugat în alte limbi, direct în inimă… Nu Îi ceream lui Dumnezeu ceva anume. Nu eram revoltată pe El. Nu realizam, în perspectivă, tot ce urma să se întâmple… Rugăciunea mea era necurmată și împăcată…

După trei ore, au venit brancardierii să o ia, să o transporte la morgă. Asistenta a pus pe pat un bilețel cu numele ei. Sub nume, scrisese cu o grafie grăbită: „Decedată.” Priveam totul ca și cum realitatea era altaȘi așa era!

În momentul în care am ieșit din spital, s-a întâmplat ceva uimitor. După două luni de iarnă fără un fulg de zăpadă, am văzut cum a început să cadă ninsoarea peste pământ… M-am oprit la poarta spitalului și m-am uitat spre cer. La lumina felinarelor, fulgii de zăpadă păreau mici așchii de lumină care veneau din înnalt, binecuvântare peste trupurile noastre de țărână, încă respirând și pășind pe străzi și printre mașini sub privirile Lui! Trupul Ei rămăsese fără suflare, dar sufletul i se înălța la cer într-o ninsoare inversă, special hărăzită pentru acel sabat, de către Dumnezeul luminilor!

Acasă, durerea și jalea pătrunseseră fiecare celulă vie, fiecare centimetru al spațiului, fiecare tic-tac al ceasului nostru cu cuc

Spre uimirea noastră definitivă, încă înainte să apucăm să sunăm peste ocean, să dăm trista veste celor din familie care se aflau acolo, am primit tot de dincolo telefon de la altcineva, de la o femeie pentru care mami se rugase multă vreme… ani în șir. Femeia aceea a sunat și ne-a întrebat simplu: „Așa-i că s-a dus?” Apoi ne-a povestit că o visase intrând pe o poartă care era toată sculptată din lumină, cu niște stâlpi albi, atât de frumoși, cum nu pot fi descriși în cuvinte… Mami trecea pe poartă plină de bucurie și avea ea însăși trup de lumină… Atunci femeia a înțeles că mami nu mai era printre noi. Ne-a sunat să ne spună că știe unde a ajuns și să fim pe pace…

Am dat perdeaua la o parte și am privit pe geam, în grădină… Ninsoarea continua să se aștearnă pe pământ și pe ramurile copacilor. Doar ochii inimii mele vedeau o altfel de ninsoare: vedeam cum sufletul Ei ningea invers, spre marea de lumină din care se ivise în urmă cu atât de puțină vreme!…

*

foto

About A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De viaţă și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

19 răspunsuri la Un (alt) fel de ninsoare…

  1. Dem Covaci spune:

    Nu stiu de ce ai scris (acum) aceasta „poveste”.
    Am lacrimat.
    Mi-ai provocat si durere si bucurie.
    In miezul ei seamana bine cu „povestea” mea.
    Dar mi-a prins bine. Unele lucruri trebuie permanent rememorate. Ajuta.
    Iti multumesc!

    • A.Dama spune:

      Dem,
      Am scris această poveste acum, fiindcă se adună un număr de ani de la întâmplarea ei în realitate.
      Genul acesta de texte e cel cu care mi-e cel mai greu să fac pace pe blogul meu… De multe ori le trec în privat.
      Însă azi trebuia cumva să marchez ziua…
      Am plâns și eu, dar n-am vrut să-i aduc pe alții în același punct. Se pare că durerea și bucuria pot coincide pentru mai mulți dintre noi.
      A fost doar un curaj prostesc de copilăresc să las la vederea multora trăiri atât de intense!
      Nu știu care e povestea ta. Când îți faci curaj, scrie-o și tu!

  2. cella spune:

    Saptamana asta a fost ziua tatii, mai exact joi … si el a intrat pe poarta aia sculptata … brusc, fara nici un semn care sa ne anunte ca pleaca ….
    E acolo sus, posibil povesteste cu mama ta …

    • A.Dama spune:

      Cella,
      Mulțumesc de prezență! Mulțumesc de amintiri… comune în felul lor! Eu sunt convinsă că acolo sus cei ce gustă raiul se recunosc fără să fie nevoie de vorbe… se recunosc cu viața lor cu tot!… Și nu-și pot stăpâni bucuria că El i-a adunat laolaltă acolo!🙂

  3. Debora spune:

    Am frisoane ca de febra citind postarea ta. Poate fiindca si tatal meu, care a insemnat enorm pentru mine, a trecut in vesnicie tot intr-o sesiune de iarna, pe un ger napraznic, inainte de un examen greu de-al meu. Si eu am alergat la spital, dar murise. Era in pat si nu se racise inca. Un bolnav din salonul lui, care isi pierduse credinta de cativa ani, a redevenit credincios dupa ce l-a vazut murind…
    Dar felul in care ai povestit, rugaciunea de la capataiul ei, impacarea pe care ai simtit-o in acele momente dificile, visul cu trecerea pe sub poarta de lumina, dar mai ales ninsoarea inversa… toate acestea m-au emotionat profund.
    E cumva aniversarea acelei zile, o zi atat de plina de durere pentru voi si atat de glorioasa pentru mama voastra? Sa fiti mangaiati!

    • A.Dama spune:

      Debora, sunt de acord că povestea asta își are intensitatea ei, iar dacă cele trăite își au părțile lor comune, reacțiile sunt pe măsură.
      E drept că n-am anticipat că vor fi persoane care se vor regăsi atât de mult într-o felie de viață pe care o socoteam mult prea… a mea.
      Am rememorat ziua aceea, mai ales pentru că s-a întâmplat să fie tot într-o sâmbătă, iar acum s-au suprapus data exactă cu ziua săptămânii…
      Am stat mai multe ceasuri la spital, însă acele trei ore de când au fost deconectate aparatele până ce a fost mutată din salon au fost un fel de veșnicie mică, deși veșnicia nu poate fi diminutivată. În acele ceasuri, am fost acolo doar fizic. Inima mea era în raiul lui Dumnezeu, iar raiul lui Dumnezeu era în inima mea…
      Să fiți și voi mângâiați de pierderea voastră! Să trăim cu nădejdea revederii!!!

  4. Camix spune:

    nu m-am putut stăpâni să nu plâng.
    nu pot scrie mai mult.

  5. ilef spune:

    i-ai facut si pe altii sa planga. sa planga ca la o poveste pe care, de-am fi fost copiii din fata blocului meu de odinioara, am fi trecut-o la „povesti triste” si cine stie daca am fi vrut sa o citim. fiindca asta era una din intrebari, trecandu-ne cartile din mana in mana: „se plange?”. si nu prea o luai daca raspunsul era da.

    si totusi, chiar si in copilarie, alegeam uneori povestile la care se plangea, fiindca simteam noi ca e ceva autentic, desi nu prea intelegeam ce. eram copiii pe care ii iubeau sau ii certau si mama si tata. doar o prietena isi pierduse tatal, intr-un accident in care era sa piara toata familia si doar asa vazuseram si noi durerea unui copil cand unul din parinti se duce. dupa o lunga perioada de stat in ghips ea s-a jucat din nou cu noi, dupa alt timp mama ei s-a recasatorit cu un barbat frumos, durerea n-a ramas in memoria noastra nici macar vag.

    apoi anii au trecut, si, gandindu-ma putin, noi cei din vechiul grup din fata blocului ne-am pastrat si azi parintii. Dumnezeu ne-a binecuvantat si uneori ne-a mai facut sa simtim ce subtire este linia intre o poveste trista si o poveste netrista.

    povestea ta m-a facut sa plang. cateva lacrimi pentru lacrimile tale de azi si pentru tulburarea amintirii, cateva lacrimi de multumire lui Dumnezeu ca pana acum m-a protejat de o asemenea durere, cateva lacrimi pentru un moment in care si eu voi vedea un zbor invers al unor fulgi de nea, al unor flori de cires, al unor stropi de ploaie calda sau al unor frunze ingalbenite. lacrimi si tulburare in suflet doar la gandul si speranta ca va fi cat mai tarziu momentul in care se vor topi pentru mine toate anotimpurile. pana atunci e coplesitoare recunostinta mea fata de Dumnezeul care m-a lasat sa vad alaturi de mama si de tatal meu fulgii de nea ai acestei ierni.

    • A.Dama spune:

      Dragă IleF,
      Te citesc și nu pot să nu mă uimesc cât de creativ e Cel ce ne ține! Poate în realitate n-am izbucni în amintiri pe care aici, în virtual, le depănăm dincolo de privire… prin privirea aceea interioară, unde nu mai contează verdele sau albastrul irisului… M-ai făcut să mă gândesc și eu la gașca de copii ce-o aveam când eram de-o șchioapă. Vrând-nevrând, eram mai mulți cu același nume de familie laolaltă… Totuși, la înmormântări participam destul de des. Mergeam cu corul de copii. Țin minte că aveam în repertoriul pentru înmormântări o piesă dinamică: Nu mai fi trist! Vedeam noi că familiile erau îndurerate, dar noi tot copii rămâneam. După ce plecam de-acolo, iar era lumea a noastră…
      Mulțumesc și eu dimpreună cu tine că o mai ai pe mami lângă tine, că îl mai ai pe tati, și răsfoiți dimpreună cerul fiecărei zile, culoarea fiecărui anotimp! Ai scris atât de poetic, că ți-aș da premiu la olimpiada amintirilor!🙂
      Dar toate premiile care contează sunt la El!
      Răsplătiri!

  6. Alex spune:

    Cutremurătoare relatare, A.Dama! Ce poţi să mai spui după ce citeşti aceste cuvinte?
    Dumnezeu să îi dea, mamei tale, odihna Sa veşnică! Iar celor rămaşi aici – alinare în suflete!
    „…vedeam cum sufletul Ei ningea invers, spre marea de lumină…” – atât de frumoase cuvinte! Fiecare fulg de zăpadă îţi aminteşte de momentul de atunci…
    Pace în suflet, dragă A.Dama!

    • A.Dama spune:

      Alex,
      Așa este. Ninsoarea îmi amintește mereu de seara aceea când am ieșit din spital fără Ea… Dacă ar fi fost o iarnă cu ninsoare, ca multe altele, poate n-ar fi însemnat atât de mult acea ninsoare… E atât de neașteptat cum intervine El exact când e nevoie cu câte-un gest plin de grație, așa cum numai El știe să o facă!
      Mulțumiri!…

  7. Second word spune:

    Dragă A.Dama… eu încă nu-mi pot reveni in inima mea că nu o mai am lângă mine pe mama mea. Pentru sufletul meu este o ninsoare neîntreruptă. Nu mi-a dat viață, dar, mereu m-am simțit născută de ea. Pe cea care m-a născut nu am stiut-o…
    E o mare binecuvîntare că ești impacată sufleteste. Eu incă deschid fereastra, imi ridic ochii spre cer si caut locurile pe care le-am vizitat aievea cîndva incercând să regasesc irisii de smarald.

  8. 71ganduri spune:

    Ma gandesc sa ma duca si pe mine Dumnezeu, prin moartea asta dintaia, intr-un vis de lumini si zapezi.

  9. Pingback: Roaba cu amintiri | lumea adam(a)ică

  10. Ted Lucaci spune:

    A.Dama –
    Ca intotdeauna… superb! Sunt aici unele detalii din ziua aceea pe care abia acum le-am aflat. Dupa 21 de ani. E inca un subiect dureros, desi e un elogiu adus mamei…
    Ea a fost si este mama noastra in mintea si inimile noastre. Si merita portile alea frumoase pentru cat s-a sacrificat. ‘Voi iubi mama mea neincetat… Caci prin ea Domnul viata mi-a dat’…
    God Bless you sister! Love you.
    ––

    Dear Ted, mulțumesc de prezență și rostire aleasă!
    E drept că revederea de atunci a fost atât de intensă, încât unele povești au rămas inevitabil nespuse – motiv să ne adunăm iar laolaltă. (;))
    Amintirile nu s-au șters… au făcut majoratul.:) La fel și dorul de Ea.
    Dar mă bucur pentru fiecare cuvânt din(tre) noi care ne-o aduce aproape, cu viața Ei pilduitoare, exemplară. Îi plăceau calele, și ne-a arătat atât de frumos Calea…
    God bless you too! Cu drag. Mult. Și mai mult…

    • Ted Lucaci spune:

      Si… cum e obiceiul meu de cand a plecat… i-am cantat melodiile ei preferate si altele pe care le-am scris si dedicat dupa… I miss you mom!!!
      –––
      Miss her too!
      Ce frumos că ai adunat în armonii tainice mulțumirea pentru Ea! Aștept ocazia de a le fredona laolaltă…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s