Sunt prezentabil?


Ana se pregătea de întâlnirea anuală a blogărilor. Își luă niște pantaloni negri, pantofi cu toc și o cămașă mauve cu dungi negre… Nu putea merge în fustă, fiindcă s-ar fi văzut pe piciorul drept locul acela unde se arsese cu fierul de călcat când era mică. Și mai era vânătaia aia, când se lovise cu piciorul de marginea de lemn a patului. Dar ce bine i-ar fi stat, totuși, în fustă!

Ana luă fondul de ten și își puse din belșug peste vânătaie și peste urma arsurii. Pe aceasta din urmă nu reuși să o mascheze prea bine, dar îi fulgeră prin minte că și-ar putea lua colanții aceia cu model, care ar veni exact peste arsura de pe picior… Se mai uită o dată în oglindă. Fusta îi punea în evidență picioarele frumoase, pantofii cu toc dădeau ținută întregului corp, așa că, Ana își mai agăță haina din cuier și își luă poșeta în mână și porni victorioasă, cu zâmbetul pe buze, către locul unde urma să aibă loc întâlnirea.

Spre surprinderea ei, era mult mai multă lume decât se gândise ea. Încăperea, deși nu era prea mare, părea neașteptat de încăpătoare. Dintr-o privire, își zări prietenii și li se alătură bucuroasă și curioasă deopotrivă. Era curioasă cum îi va identifica pe câte unii cu care nu se văzuse niciodată față în față. Ana nu putu să nu observe că fiecare își alesese cu atenție ținuta, că fiecare era acolo cu hainele cele mai bune, cele pe care le porți numai la sărbători.

Se uită puțin mirată spre Radu. Avea un pulover, deși cei mai mulți veniseră cu cămașă și sacou. Bine, și puloverul era frumos și îi venea chiar bine. Într-un final, Ana dibui la gât, mai ales pe când Radu își întorcea capul spre stânga, că, de sub marginea gulerului, răzbătea un capăt de plasture. Precis că de-aia nu-și luase Radu cămașă, își spuse Ana. Și continuă să povestească și să râdă împreună cu grupul în care se afla. Oamenii erau, într-adevăr, la fel de spirituali și puși pe replici, ba amuzante, ba ironice, chiar puțin înțepătoare, ca pe bloguri, dar nimic nu ar fi putut declanșa vreun „război” între ei. Nici măcar o luare la trântă.

Bill ridicase mâna, imitându-l puțin teatral pe pastorul Phil. Bill se prostea că ar ține o predică și avea tot arsenalul de expresii ale feței și gesturi, până la plecăciuni cu mâna pe inimă, ceea ce îl făcea foarte nostim, și, cu ocazia asta, la grupul Anei se mai adăugaseră câțiva, ca să nu rateze momentul vesel. Pe când se apropia Umu, Ana văzu că mersul lui era mai aparte, ca și cum un picior i-ar fi fost mai scurt decât celălalt, însă mișcarea legănată a mersului nu era chiar atât de evidentă. Totuși, Ana observă că tocul unui pantof era cu vreo 4 cm mai înalt decât al celuilalt. Pantalonii erau bine croiți, așa încât să acopere acest artificiu al încălțămintei. Ana mai remarcă apoi, pe sub manșeta impecabilă a lui Bill, mici pete roșii, pe piele… Petele se vedeau când Bill ridica mâna. Și mai avea câteva și pe gât, și lângă urechea dreaptă. Peste acestea, era aplicat un fond corector. Imaginea de ansamblu părea chiar ireproșabilă.

Însă când luară loc pe scaunele așezate în cerc, ca la o masă rotundă, atunci se văzură cele mai multe imperfecțiuni, pe care ținuta încercase să le mascheze. Ținuta de sărbătoare!… Pe picioarele unora, și bărbați, și femei, se puteau vedea varice sau alte cicatrice. Geta avea pe frunte o acnee pronunțată, pe care o mascase sub un breton à la Mireille Mathieu. Iar Denys nu putuse face aproape nimic pentru a-și acoperi cicatricele de pe față, rămase de la mușcătura câinelui lor, de pe vremea când se jucase cu el în curte… Denys o mai necăjise pe Ana în comentarii, dar, în sărbătoare, uiți de necazuri.

Ana începu apoi să vadă și ce nu se putea vedea cu ochiul liber. Parcă le răsfoia inimile celor așezați în cerc: văzu și dragoste, dar și durere multă, complexe de tot felul, nesiguranță, frică, împietrire, fățărnicie, minciună, răutate și ură, așa încât, la un moment dat, cu toate că auzea tot ce se vorbea și înregistra fiecare luare de cuvânt, ba chiar vorbea și ea, în adâncul inimii ei, Îi spuse lui Dumnezeu: Ajunge! Nu mai pot să văd. Nu mai vreau!

Ana își ascunsese arsura și vânătaia de pe picior, își pusese zâmbetul pe față, indiferent ce era în inima ei, își căutase cu grijă cuvintele, ca să se înțeleagă că avea o educație bună… Toți ceilalți îmbrăcaseră haine de sărbătoare și arătau în exterior ce socoteau că merită arătat, mascând cu grijă tot ce era de nearătat… Ana se simțea epuizată și Îl privea pe Dumnezeu întrebătoare: Cum ne vezi Tu, spune-mi, cum ne vezi? „Goi și descoperiți. Și vă iubesc cu o iubire veșnică”, veni răspunsul, ca o șoaptă direct în inimă, pe care n-o putea nimeni auzi… Și eu ce să fac, știind toate astea, Doamne, eu ce să fac? Suntem ca la un bal mascat, în care ne jucăm de-a ascunsul defectelor… Fiecare se vrea impecabil. „Să ierți mai întâi, copila Mea! După ce ai iertat tot, să Mă lauzi!”

Ana se ridică în picioare, spre mirarea tuturor și indignarea unora. Ana le spuse că își alesese cu grijă ciorapii, să fie cu model, să nu se vadă arsura de pe picior, nici vânătaia recentă… Mărturisirea ei stârni rumoare (ce?), batjocură (ești fraieră că spui asta cu voce tare!), compasiune (biata fată!), înțelegere (și eu mi-am tăiat breton, să nu se vadă acneea!), autoanaliză (oare eu ce-am ascuns?) și, în final, o tensiune mută, aproape de nesuportat. Se-auzea ticăitul ceasurilor de pe mâini.

Ana simți în acel moment că-i iubește pe toți cu iubirea lui Dumnezeu. Înaintă până în mijlocul cercului și începu să fredoneze un cântecel, la început foarte încet, apoi tot mai tare, și mai tare, bătând din palme și dansând: Te laud că sunt o făptură atât de minunată! Minunate sunt lucrările Tale, Doamne, și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!…

.

foto

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De probă. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

27 de răspunsuri la Sunt prezentabil?

  1. cella zice:

    Ma batea gandul sa fac o chestie de asta la o intalnire si uneori mai sochez cu cate o afirmatie :d. Dupa asta, unii pleaca definitiv. Dar, cei mai multi … raman definitiv.
    Multumesc de lectie draga mea.

    • A.Dama zice:

      Cella,
      Chiar? Ai fi fost în stare? Și mai zici că rămân…
      Asta n-a fost lecție, Cella dragă. Asta a fost așa… un exercițiu ce se putea rezolva și mai bine. 😛

  2. cella zice:

    Da, la grupul de fete sau in cadrul celor care ne stim oarecum … mai spun: hai sa dam cartile pe fata si sa spunem ce suntem in realitate …
    Desi … si din ceea ce scriu pe blog mi se spune ca ar trebui sa nu mai fiu atat de deschisa insa … mi s-a acrit de teatru si fatada. Vreau sa traiesc real, cinstit si onest, cu slabiciuni, complexe si … le am, le accept, lupt cu ele. Toate la un loc adunate formeaza complexitatea uneori exploziva numita Cella ;)).

    • A.Dama zice:

      Îhî, Cella. Și mie mi se potrivește autoportretul tău. 😀 Parțial, of course.
      Dar eu mă urăsc suficient că sunt deschisă pe blog, nici nu mai trebuie să mă urecheze cineva pentru asta… 😉
      Și cum de teatru nu scăpăm de tot, măcar din când în când. 😛

  3. Dem Covaci zice:

    Dincolo de exercitiul personal, este o lectie aici.
    Sunt si intrebari ce se ridica:
    – e bine sa fii deschis pe blog (ma refer la blogurile personale)?
    – daca raspunsul e da, cat de mult?
    – blogurile personale romanesti sufera de prea multa deschidere sau de prea mult „teatru”?

    • A.Dama zice:

      Dem Covaci, bine-ai venit!
      Eu îți răspund la întrebări după cum mi se potrivește mie blogăreala, dar în același timp, le las libertate altora în alegerile lor.
      – Vizavi de deschidere, eu sunt undeva între medie și limita superioară. Există multă informație personală pe blogul meu, însă e inserată ici-colo, așa că e nevoie de un efort pentru a o dibui. Părerea mea e că nu e bine să fii deschis decât la modul indirect… să înțeleagă oamenii cu ce au de-a face mai degrabă din gânduri, reacții, selecție de articole, de preferințe, decât din biografie directă…
      – Cu cele de mai sus, am răspuns nițel și la a doua chestiune: cât de mult să ne deschidem? Cât ni se pare suportabil. Dacă e insuportabil, ne oprim.:)
      – Nu știu dacă m-aș pronunța asupra tuturor blogurilor personale românești. Urmăresc câteva bloguri, destul de puține, fiindcă dacă-s prea multe, am sentimentul de vină, că n-am răscumpărat vremea. 🙂 Prin urmare, mă refer la blogurile pe care le urmăresc: văd deschidere la răstimpuri, nu permanent… Văd teatru, în general. Iar dialogul lasă mult de dorit (inclusiv pe propriul blog 😀 ).

      O situație ideală ar fi cea în care deschiderea să fie constructivă. Adică situații care nu se întâlnesc prea des în realitatea virtuală (oximoron).

  4. cafeauata zice:

    Nici in familie, nici intre prieteni nu cred ca trebuie sa ne aratam „goi” (ceea ce nu inseamna neaparat ca trebuie sa jucam teatru, e suficient sa lasam unele aspecte nediscutate, nearatate). S-ar putea sa avem surprize neplacute, sa fim respinsi, sa fim inlaturati, marginalizati. Si am simti ca ne doare… Mai bine sa pastram cate ceva doar pentru noi si pentru Dumnezeu, El nu ne va indeparta niciodata!

    • A.Dama zice:

      Cafeauata,
      Bine-ai venit! Înțeleg că pledezi pentru limitare în deschidere, tocmai pentru a limita și posibilele suferințe… care n-ar fi justificate.
      Și aceasta e o cale!
      Ultima ta frază e cea care dă soluția definitivă. Problema-i că nu știm cum să facem asta și nu există o rețetă universal valabilă. Parcă fiecare are un limbaj ca o amprentă cu El. Adică irepetabil(ă).
      Și parcă tot nu ne împăcăm cu marginalizarea și înlăturarea, cu respingerea și ignorarea de către ceilalți!… Oare de ce suntem paradoxali? 🙂

  5. Dem Covaci zice:

    A.Dama,
    Iti multumesc frumos pentru intampinare si pentru raspunsuri!
    Acum cred ca indiferent cum ar fi, ar fi bine daca ar fi autentic: teatru recunoscut si de buna calitate, sau deschiderea reala.
    Teama mi-e ca nu asa stau lucrurile in general.
    Poate ca exista elemente care altereaza rezultatul: dorinta de a fi apreciat, teama de a fi ranit, sau un fel de exhibitionism stimulat de libertatea Internetului.
    Si e comic, pentru ca asta se simte.
    Mi-aduc aminte de o povestire pe care o citisem cand eram mic (redau foarte aproximativ).
    Un sol venise la un imparat cu un mesaj din partea imparatului sau. Mesajul trebuia sa il induca in eroare pe cel caruia ii era adresat.
    Si de aici incepe partea interesanta.
    Imparatul, ascultand mesajul rostit de sol, stia ca era mintit.
    Solul stia ca imparatul stie ca e mintit.
    Imparatul stia ca solul stie ca el stie ca e mintit.
    As putea sa adaug etc. 🙂
    Cam asa e si cu bloggingul.

    • A.Dama zice:

      Dem,
      Teatru de bună calitate? Pe bloguri? Dă-mi un exemplu, please!!! Un link.:)
      În 2007, când mi-am făcut blogul, am inventat un articol: „am blog, deci exist”. Asta mi-a trecut mie prin cap. Dar am constatat ulterior, la o gugălire, că și altora le-a trecut prin cap același calc…
      Eu am socotit că am venit aici fără să mă oblige cineva și pot pleca fără să dau socoteală. Alin Cristea îmi repetă că atâta vreme cât oamenii s-au exprimat în ograda mea, ea nu mai este doar a mea, așa că nu pot decide singură soarta acestor interacțiuni. Ar fi trebuit să știu mult mai multe înainte să fi pornit o astfel de întreprindere, dar acum trebuie să mă descurc cu datele pe care le am. Dacă tot m-am încurcat…
      Asta ar fi doar o introducere la fraza ta cu „elementele care alterează rezultatul: dorința de a fi apreciat, teama de a fi rănit etc.”
      Din punctul meu de vedere, oricine se exprimă pe o pagină personală dorește apreciere (indiferent că o recunoaște sau nu), se teme să nu fie rănit (indiferent că o recunoaște sau nu) etc.
      Iar povestea ta e drăguță, dar ea vine undeva mai încolo, după ce petreci o vreme în văzul lumii blogărești. Atunci realizezi: știi că mint, iar tu știi că eu știu că mint și că tu mă minți că n-ai ști că eu știu că mint etc.
      Ok. Care e situația ideală când vii într-un spațiu unde sunt mult mai mulți decât poți tu vedea? Sunt acolo, „în casa ta”, care e „piață publică” etc.
      Cât îți permiți să arăți?

  6. Alin Cristea zice:

    “Avantajul blogging-ului îl dau transparenţa şi autenticitatea.” (Jonathan Schwartz)

  7. cafeauata zice:

    Bine te-am gasit!
    Avand in vedere diferentele totale dintre oameni, cu amprenta genetica incepand, cu siguranta ca fiecare „discuta” in felul sau propriu cu Dumnezeu si isi da seama ca oricat ar incerca sa ascunda, sa se ascunda, El vede, simte, aude tot. Parerea mea este ca sunt sanse infime ca cineva sa gaseasca o formula general valabila, in orice aspect al vietii (chiar si al mortii, pana la urma). Nu ne ramane decat sa fim mai mult sau mai putin deschisi, in functie de cat suntem de impacati cu noi si cu cei din jur, in functie de cat de tare ne dor sau nu reactiile celor din apropierea noastra. Eu, personal, prefer sa stau mai retrasa decat sa fiu nevoita sa-mi ingrijesc ranile.

    • A.Dama zice:

      Cafeauata,
      Recunosc experiența în spatele r/g-ândurilor lăsate de tine aici!… Pentru mine, cel mai important e să mă simt împăcată cu El, apoi cu mine, apoi cu cei din jur. Încă sunt egoistă, dar lucrez la asta. 🙂 Cât despre retragere, asta se întâmplă la răstimpuri. Multă vreme am fost în linia întâi. Da, evident că n-au întârziat să apară răni(ri)le. Atunci am învățat să lucrez intens la alt capitol important: iertarea. Încă e șantier.
      Dacă vrei, bem o cafea pe șantier. 🙂

  8. Dem Covaci zice:

    Strict vorbind de blogurile personale, nu cred ca exista doar teatru. E greu de crezut ca cineva nu are si momente in care trage cortina vietii personale putin la o parte.
    Si tot asa, nu cred in transparenta totala. Nici la Big Brother nu exista asa ceva.
    Orice om are si coltisoarele sale, sau fardurile sale.
    Sunt pareri personale.
    Imi pare rau, dar nu iti voi da un link. Si stii si de ce. Teatru e cat cuprinde. Cat priveste calitatea…

    • A.Dama zice:

      Dem,
      Eu știam că tu nu-mi vei da niciun link. Am așteptat să recunoști asta. 🙂
      Cât despre cortină, uită-te la articolul ăsta. Mie mi-a spus ceva.

      https://adamaica.wordpress.com/2010/12/24/pentru-orbii-ce-se-recunosc/

      Cât despre colțișoare și farduri, eu aleg faldurile. Se poate?
      Falduri, falduri rimează cu valuri, valuri.

      Într-un fel, mă mir că ai pomenit de Big Brother, când acolo nu se poate nimic fără regizor… Oare dacă ne-am da seama că nimic nu se poate fără Regizor, ne-am schimba?

  9. Dem Covaci zice:

    Recunosc.
    Si tu stiai ca voi recunoaste.
    Si eu stiam ca tu vei sti ca voi recunoaşte. :))
    Da, se poate: coltisoare, farduri si falduri.
    De ce te miri de Big Brother? E un exemplu bun: pretenţia e de transparenta totala. Realitatea e alta.

    Oricum subiectul asta chiar ar merita sa fie studiat de ceva psihologi si sociologi. Poate au si facut-o, si nu stim noi.
    Ma refer la comportamentul romanilor pe bloguri.

    • A.Dama zice:

      Dem, mă mir că tu te miri că eu mă mir că cine pretinde transparență totală într-un show mediatizat ar și lua-o în calcul.
      Asta mă face să-mi amintesc de o discuție pe care am avut-o în urmă cu doi ani pe blogul acesta despre vremea în care a venit Isus, în care tehnologia nu ajunsese atât de departe, încât să avem măcar o fotografie de-a Lui, să fie înregistrate câteva minuni, să vedem și noi „cu ochii noștri”.
      Eh! Trebuie să mergem prin credință, nu prin vedere! Transparența presupune credința…
      Uite, tu crezi că sunt o persoană cu care se poate face dialog, chiar dacă nu m-ai văzut în viața ta. (La ce scară mică am coborât pretențiile: mon Dieu, pardon!)
      Și totuși, realitatea e cu multe cotloane. Mă vei ierta că am schimbat colțișorul cu cotlonul…
      Tu de ce ți-ai făcut blog?
      🙂
      N-am cunoștință de studii psihologice asupra blogărilor români, dar statistici există… de unde s-ar putea schița câteva… ancadramente „sociologice”.

  10. cafeauata zice:

    Ma bucur ca ma accepti pe santier. Cum mi-ar mai placea sa povestim despre iertare si neaparat si despre uitare, daca esti de acord.

    • A.Dama zice:

      Cafeauata, iertarea e un proces. Cu mintea, accepți că ai iertat. E o chestie creștinească până la urmă. Și suntem creștini. Pornirile interioare spun altceva. Îți amintești fiecare detaliu al greșelilor celuilalt. Teoretic, tu spui că ai iertat. Practic, procesul e în desfășurare, iar negarea nu e o soluție… Cred că numai Dumnezeu poate ierta „instant”. Oamenilor le ia mai mult timp, uneori chiar ani. Alteori nu le-ajunge o viață, fiindcă merg tot cu neiertarea în inimă în mormânt.
      Deci ce să mai spunem de uitare? Și dacă, teoretic, ești foarte atent când se produce geneza unei amintiri care ar fi de alungat, practic, ce să faci împotriva ei? Te ocupi de ceva concret, care îți cere atenție, dar îți dai seama că pici testul, fiindcă gândul fuge tot acolo unde nu ai vrea… Eu, în situații de-astea, mă rog. Nu-mi trece imediat, nu-mi trece „miraculos”, dar măcar știu că am făcut ce știam cel mai bine. Adică mă rog să-mi fie gândul curat. Ca să-l mobileze Dumnezeu. 🙂

  11. Dem Covaci zice:

    Iti eram dator cu un raspuns.
    Nu mi-am facut blog pentru ca au si altii sau ca m-ar fi indemnat altcineva.
    Cred ca am nevoie de acest exercitiu. Asa imi consolidez autodisciplina si autocontrolul.
    Nu am intentionat sa imi pun inima pe masa, dar nici sa ma dau in spectacol.
    In sens tehnic e cea mai defavorabila alegere, din punct de vedere al popularitatii, insa e o alegere constienta.

    • A.Dama zice:

      Dem,
      Să nu te mai simți vreodată „dator” față de mine!
      Eu… pun întrebări și… dacă primesc răspuns, mă bucur. Dacă nu, zic mereu că eu mi-s di vină! 😛
      Deci cum e cu popularitatea, că asta mi-a rămas în ceață. Ești conștient de ce anume?
      E nevoie de popularitate???

  12. Dem Covaci zice:

    Sunt constient ca pentru a fi popular trebuie ori sa iti pui inima pe masa, brutal de sincer, ori sa faci spectacol (nu discut calitatea show-ului).
    Un exemplu este si blogul tau: e de buna calitate, dar nu e printre cele mai populare.
    Nu pot fi banuit de subiectivitate cand spun asta si nici nu fac complimente. E doar o constatare.

    • A.Dama zice:

      Dem,
      Blogul meu nu e popular, dar există multe articole prea sincere – adică unde inima e pusă nu pe masă, ci pe stâlpul la care se trage cu arcul…
      Dacă blogul ar fi popular, ar fi foarte nasol, că nu am vreme de el…

      Mirați-vă și voi că nu l-am lichidat până acum, că eu mă mir! 😛

  13. Dem Covaci zice:

    Blogul tau e cunoscut, dar nu e din categoria celor foarte populare (populiste).
    Oricum aici nu se gaseste paine si circ. Paine doar, da, circ nu.
    Ca nu l-ai lichidat e bine, ca mai e nevoie si de repere.
    E reconfortant blogul tau.
    Mie imi face placere sa vin cateodata pe aici.
    E ca iesitul la padure, sau la munte, pentru un orasean.

    • A.Dama zice:

      Dem,
      Mi-ar fi greu să spun ceva pe lângă cele scrise de tine, fiindcă aici e dreptul cititorilor să aibă ultimul cuvânt.
      Dacă le place, revin. Dacă nu, caută în altă parte.
      Oferta e generoasă, să recunoaștem!
      Deci eu sunt un fel de „stațiune turistică”? Nasol, mai ales în perioadele hors saison. 😛

  14. Pingback: Cadoul meu… | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s