Sunt prezentabil?

Ana se pregătea de întâlnirea anuală a blogărilor. Își luă niște pantaloni negri, pantofi cu toc și o cămașă mauve cu dungi negre… Nu putea merge în fustă, fiindcă s-ar fi văzut pe piciorul drept locul acela unde se arsese cu fierul de călcat când era mică. Și mai era vânătaia aia, când se lovise cu piciorul de marginea de lemn a patului. Dar ce bine i-ar fi stat, totuși, în fustă!

Ana luă fondul de ten și își puse din belșug peste vânătaie și peste urma arsurii. Pe aceasta din urmă nu reuși să o mascheze prea bine, dar îi fulgeră prin minte că și-ar putea lua colanții aceia cu model, care ar veni exact peste arsura de pe picior… Se mai uită o dată în oglindă. Fusta îi punea în evidență picioarele frumoase, pantofii cu toc dădeau ținută întregului corp, așa că, Ana își mai agăță haina din cuier și își luă poșeta în mână și porni victorioasă, cu zâmbetul pe buze, către locul unde urma să aibă loc întâlnirea.

Spre surprinderea ei, era mult mai multă lume decât se gândise ea. Încăperea, deși nu era prea mare, părea neașteptat de încăpătoare. Dintr-o privire, își zări prietenii și li se alătură bucuroasă și curioasă deopotrivă. Era curioasă cum îi va identifica pe câte unii cu care nu se văzuse niciodată față în față. Ana nu putu să nu observe că fiecare își alesese cu atenție ținuta, că fiecare era acolo cu hainele cele mai bune, cele pe care le porți numai la sărbători.

Se uită puțin mirată spre Radu. Avea un pulover, deși cei mai mulți veniseră cu cămașă și sacou. Bine, și puloverul era frumos și îi venea chiar bine. Într-un final, Ana dibui la gât, mai ales pe când Radu își întorcea capul spre stânga, că, de sub marginea gulerului, răzbătea un capăt de plasture. Precis că de-aia nu-și luase Radu cămașă, își spuse Ana. Și continuă să povestească și să râdă împreună cu grupul în care se afla. Oamenii erau, într-adevăr, la fel de spirituali și puși pe replici, ba amuzante, ba ironice, chiar puțin înțepătoare, ca pe bloguri, dar nimic nu ar fi putut declanșa vreun „război” între ei. Nici măcar o luare la trântă.

Bill ridicase mâna, imitându-l puțin teatral pe pastorul Phil. Bill se prostea că ar ține o predică și avea tot arsenalul de expresii ale feței și gesturi, până la plecăciuni cu mâna pe inimă, ceea ce îl făcea foarte nostim, și, cu ocazia asta, la grupul Anei se mai adăugaseră câțiva, ca să nu rateze momentul vesel. Pe când se apropia Umu, Ana văzu că mersul lui era mai aparte, ca și cum un picior i-ar fi fost mai scurt decât celălalt, însă mișcarea legănată a mersului nu era chiar atât de evidentă. Totuși, Ana observă că tocul unui pantof era cu vreo 4 cm mai înalt decât al celuilalt. Pantalonii erau bine croiți, așa încât să acopere acest artificiu al încălțămintei. Ana mai remarcă apoi, pe sub manșeta impecabilă a lui Bill, mici pete roșii, pe piele… Petele se vedeau când Bill ridica mâna. Și mai avea câteva și pe gât, și lângă urechea dreaptă. Peste acestea, era aplicat un fond corector. Imaginea de ansamblu părea chiar ireproșabilă.

Însă când luară loc pe scaunele așezate în cerc, ca la o masă rotundă, atunci se văzură cele mai multe imperfecțiuni, pe care ținuta încercase să le mascheze. Ținuta de sărbătoare!… Pe picioarele unora, și bărbați, și femei, se puteau vedea varice sau alte cicatrice. Geta avea pe frunte o acnee pronunțată, pe care o mascase sub un breton à la Mireille Mathieu. Iar Denys nu putuse face aproape nimic pentru a-și acoperi cicatricele de pe față, rămase de la mușcătura câinelui lor, de pe vremea când se jucase cu el în curte… Denys o mai necăjise pe Ana în comentarii, dar, în sărbătoare, uiți de necazuri.

Ana începu apoi să vadă și ce nu se putea vedea cu ochiul liber. Parcă le răsfoia inimile celor așezați în cerc: văzu și dragoste, dar și durere multă, complexe de tot felul, nesiguranță, frică, împietrire, fățărnicie, minciună, răutate și ură, așa încât, la un moment dat, cu toate că auzea tot ce se vorbea și înregistra fiecare luare de cuvânt, ba chiar vorbea și ea, în adâncul inimii ei, Îi spuse lui Dumnezeu: Ajunge! Nu mai pot să văd. Nu mai vreau!

Ana își ascunsese arsura și vânătaia de pe picior, își pusese zâmbetul pe față, indiferent ce era în inima ei, își căutase cu grijă cuvintele, ca să se înțeleagă că avea o educație bună… Toți ceilalți îmbrăcaseră haine de sărbătoare și arătau în exterior ce socoteau că merită arătat, mascând cu grijă tot ce era de nearătat… Ana se simțea epuizată și Îl privea pe Dumnezeu întrebătoare: Cum ne vezi Tu, spune-mi, cum ne vezi? „Goi și descoperiți. Și vă iubesc cu o iubire veșnică”, veni răspunsul, ca o șoaptă direct în inimă, pe care n-o putea nimeni auzi… Și eu ce să fac, știind toate astea, Doamne, eu ce să fac? Suntem ca la un bal mascat, în care ne jucăm de-a ascunsul defectelor… Fiecare se vrea impecabil. „Să ierți mai întâi, copila Mea! După ce ai iertat tot, să Mă lauzi!”

Ana se ridică în picioare, spre mirarea tuturor și indignarea unora. Ana le spuse că își alesese cu grijă ciorapii, să fie cu model, să nu se vadă arsura de pe picior, nici vânătaia recentă… Mărturisirea ei stârni rumoare (ce?), batjocură (ești fraieră că spui asta cu voce tare!), compasiune (biata fată!), înțelegere (și eu mi-am tăiat breton, să nu se vadă acneea!), autoanaliză (oare eu ce-am ascuns?) și, în final, o tensiune mută, aproape de nesuportat. Se-auzea ticăitul ceasurilor de pe mâini.

Ana simți în acel moment că-i iubește pe toți cu iubirea lui Dumnezeu. Înaintă până în mijlocul cercului și începu să fredoneze un cântecel, la început foarte încet, apoi tot mai tare, și mai tare, bătând din palme și dansând: Te laud că sunt o făptură atât de minunată! Minunate sunt lucrările Tale, Doamne, și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!…

.

foto