Citind articolele despre comportamentul albinelor, mi-am amintit de poezia lui Tudor Arghezi: Lumină lină. Redau mai jos versurile, iar gândurile adiacente le voi trimite prietenului Adi, care azi a condus pe ultimul drum o ființă dragă, Stuparului, și unui Albinar, care are ochii deschiși în lumea lui Dumnezeu (și care nu va ști, probabil, decât în viața de dincolo că i-am trimis aceste gânduri).
Cum te găsești, ușoară zburătoare,
Zăcând aci, pe-o margine de drum,
Și nu dormind, într-un polen de floare,
Învăluită-n aur și parfum?
Neascultând de vântul de la stup,
Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei,
Și darurile-acum, ale zambilei,
Puterile-amorțite ți le rup.
Voind să duci tezaurul de ceară,
Te prăbușiși din drumul cel înnalt,
Cine-o să vie, trupul tău de-afară,
Să-l caute și-n jur să sufle cald?
Cu aripa-n țărână și în vis
Strânge la piept comoara ta deplină.
Cât te iubesc, frumoasa mea albină,
Că sarcina chemării te-a ucis!
Am înțeles mai bine cum e cu „sarcina chemării” care ucide, după ce-am aflat că albinuțele căzute la datorie emit semnale spre celelalte albine, care vin și recuperează polenul strâns… care vin să-i recupereze truda.
Eram familiari cu identificarea unor figuri de stil. Aplicând o grilă, ni s-a arătat măcar puțin din adâncimea textului: interogații retorice, inversiuni, metafore plasticizante, revelatorii, simboluri, dinamica timpurilor verbale: trecut, prezent etc.
Albina simbolizează poetul, creatorul care știe „drumul cel înnalt” – o deviație fonetică pe care o ignoră transcrierile ce se găsesc pe net, este cel care traversează limitele contingentului („plasa verde-a zilei”), țintind o investigare totalizatoare a realității („cu aripa-n țărână și în vis”), chiar dacă totalitatea e accesibilă numai intrând pe ușa morții („sarcina chemării te-a ucis”).
Însă apropierea din această perspectivă – a faptului-per-se, nu a faptului-in-extenso: o albină cade răpusă de greutatea rodului viitor ce-l poartă – ne-a reorientat parcă atenția, în sensul că, o cunoaștere simbolică e, negreșit, de folos, dar când de la simbol se ajunge la realitatea în sine, saltul acesta nu se poate realiza fără uimire.
Există o în-chip-uire care ne e accesibilă, dar vederea Chipului schimbă definițiile. Una e să vezi „învăluirea de aur și parfum”, alta e să te-nvăluie „lumina lină”.
*
Lumina lină între-văzută de Ioan Alexandru și cântată de Tudor Gheorghe:
Văr,
comoara inimii tale să fie lărgită cu fiecare zi, inima ta să fie niciodată lăsată singură. suntem.
Unui alt albinar,
ochii să ţi se multicoloreze vioi la cuvintele Lui de iubire, încuviinţare către tine.
Superbă poezie, frumos articol, minunată melodie! Mi-a plăcut cum ai spus: poetul-albină!
Bine ai revenit, dragă A.Dama!
Camix,
Să ajungă la destinație! 🙂
Alex,
Bine te-am regăsit! Mulțumesc de consecvență! 🙂