Sfântu Petru stătea la poarta raiului și aștepta musafiri, ca de obicei. La un moment dat, aude cioc, cioc!
Deschide poarta, se uită. Nimeni.
Mai trece un timp și aude iar cioc, cioc! Cioc, cioc! Iese pentru a doua oară, dar nu vede pe nimeni.
Își ia scăunelul și se așază lângă poartă, cu mâna pe clanță, gândindu-se că de data asta chiar îl va prinde pe mușteriu.
Se aude iar cioc, cioc!
Deschide brusc poarta și vede un ins care alerga îndepărtându-se de poartă.
– Hei, tu! Ce tot bați și fugi ca nehotărâtul!?! Poate nu te mai primesc deloc!
– Nu vreau să fac asta, îi răspunde gâfâind individul. Dar sunt unii care mă tot re-sus-ci-tea-ză!
lumea adam(a)ică 
saracu =)) =))
Cella,
Sună și mai interesant când o spui cuiva. Că pronunți sacadat ultimul cuvânt. 😛
Să fii re-sus-citat nu e treabă usoară. Zic io’, care la prima cezariană am pendulat prin alternanţe de curent si alte metode. Da, pe sînt Petru nu l-am văzut. Doar vreo două, trei aripi moi, răcoroase şi pufoase 🙂
Lia,
Înseamnă că a trebuit să mai rămâi… E limpede pentru toată lumea? 🙂