Așa, vino, mănâncă-mi din palme!
Nu-mi trebuie nicio altă putere, decât să depinzi de cuvintele astea frumoase. Iscusite.
Și goale.
Ce mă costă să le spun?
Câtă vreme le crezi, nu e decât o supunere tacită, fără scântei și fără (re)vedere.
Ca și cum balansul șezlongului ar fi un perpetuum mobile.
lumea adam(a)ică 
Mai, a.dama… adinca ti-e fintina!!!
Un fior teribil m-a trecut când ţi-am citit rândurile acestea, A. Dama… probabil că aşa se întâmplă de fiecare dată: cititorii îşi culeg ceea ce (cred ei) îi reprezintă sau li se potriveşte la un moment dat sau altul. Nu contează că rândurile nu le sunt (poate) direct adresate…
Fiorul rămâne. De parcă de acum încolo… n-aş mai putea avea încredere în nimeni, în nimic. În niciun cuvânt, fie el iscusit sau gol. Sau şi una, şi alta. De parcă mi-ar fi ruşine pentru toate „cuvintele frumoase, potrivite sau puternice” de care am depins vreodată…
Mulţumesc, A.Dama, pentru că îmi permiţi, prin ce scrii, să realizez că limita neîncrederii în cuvinte, în oameni, limită pe care o credeam demult atinsă, este, în fapt, mult mai departe. Adică se poate oricând mai rău…
Rodica,
Sau numai vadra de la fântână.:)
Oana,
Când am scris rândurile de mai sus, am avut în vedere o întâmplare exactă. N-am vrut să fie „literatură”, am lăsat doar câteva propoziții. 🙂
Chiar dacă unele lucruri le știm bine sau ni se pare că le știm, că avem toate lecțiile învățate, nu e deloc așa.
Oamenii vor face la fel.
Important e să depindem de cuvintele pline.
Simplu de zis. Mai greu de împlinit. 🙂
Nu… cupa de argint!!!
Rodica,
Prea e de poveste. Iar noi în carne și oase. 😛
Doare binisor…
Hai, că s-a-nclinat balansul spre zâmbet!
Esti minunata! Zambetul fetei chiar ca e molipsitor, zambesc desi sunt inca in plina recuperare de cand am aflat ca zambetele mele cele mai frumoase meritau doar inghetate de fistic. Daca razi, sa stii ca nu te condamn. Si eu rad.
Corolle,
Mie-mi place înghețata de fistic.
Meriți mai mult. http://www.youtube.com/watch?v=UAVjM2s0GzY