Agramatica suportabilă (2)


continuare de aici

Pentru că distanța dintre mine și urmăritor se micșora amenințător, m-am gândit că mai bine ar fi să intru într-o scară de bloc. Pe-atunci nu existau interfoane. Însă era foarte ușor să intre și tipul ciudat după mine, și-atunci, unde s-ar fi încheiat cursa?

Am realizat, într-o fracțiune de secundă, că eram în dreptul blocului în care locuia familia pastorului. Nu mai fusesem acasă la el niciodată, însă știam exact la ce ușă stătea, fiindcă avusesem o colegă care locuise în aceeași scară de bloc, în gazdă. Ea era plecată în State de câteva luni.

N-aveam nicio altă soluție. Am intrat în casa scării și am continuat să alerg pe scări. În spatele meu, am auzit cum ușa scării se deschide și se trântește. Omul nu renunțase defel. L-am auzit cum se repede pe scări, dar, până să-i mai văd chipul a doua oară, ușa pastorului la care băteam cu forță și disperare s-a deschis și am fost primită înăuntru.

Cu răsuflarea întretăiată, cu un tremur vizibil al mâinii și al buzelor, le-am explicat, lui și soției, ce s-a întâmplat… Îmi era o jenă de nedescris, dar nu se putea compara cu spaima că urmăritorul ar fi pus mâna pe mine. Deși mă aflam pentru prima dată în casa lor, și atât de neașteptat, oamenii au fost înțelegători. M-au lăsat să mă liniștesc. Fiindcă veneam de la cursuri, m-au întrebat dacă nu mi-era foame, iar eu m-am bucurat de ospitalitatea lor, și fiindcă îmi era foame, și fiindcă îmi era imposibil să mă gândesc că ar fi trebuit să ies chiar atunci, și poate tipul ciudat era și răbdător pe deasupra, așteptând la capătul blocului momentul în care urma să ies…

Până ce soția pastorului a pregătit masa, am fost poftită în sufragerie, unde mai era un domn… Nimic din felul lui de a fi nu mi-a atras atenția. Era un om simplu, pe la cincizeci de ani, avea fire de păr cărunte, avea o față îngustă, cu trăsături aspre, dar cu ochi neașteptat de pătrunzători. Și blânzi. Preț de câteva minute, n-am scos niciun cuvânt, nici eu, nici el. Încă încercam să-mi controlez respirația, așa că am pironit cu privirea speteaza unui scaun…

Apoi, omul m-a întrebat ceva. Am răspuns mecanic și am continuat investigarea spetezei. Omul a continuat să-mi pună întrebări, întrebări foarte scurte, și pe care le rostea cu o oarecare dificultate, folosind o gramatică aproximativă. Îmi displăcea teribil felul în care folosea limba română. Aproape că nu-l înțelegeam întru totul, așa că mi-am ațintit privirea asupra lui, făcând un efort să citesc întrebările de pe buzele lui.

Stâlcea înfiorător limba română. Ceva din interiorul meu se revolta intens, prăpăstios. Omul a condus dialogul și când ne-am așezat la masă cu toții. Lucrul acesta m-a surprins… Însă era ceva interesant în spusele lui, chiar dacă mie îmi suna strident din cauza exprimării defectuoase în română.

Pe măsură ce spunea tot mai multe din experiența lui de viață, rămâneam tot mai uimită. Fascinată. Fusese închis de comuniști pentru credință. Soția și copiii n-au știut de el doi ani de zile dacă mai era în viață sau nu. După proces, autoritățile n-au mai comunicat familiei unde a fost transferat omul, nici dacă mai era în viață. Zeci de întrebări s-au bulucit în capul meu. Cum să faci față unei astfel de situații? Vreme de doi ani să nu știi dacă s-a prăpădit între timp, să nu știi nimic, nimic și să nu poți afla absolut nimic de la nimeni. Să te rogi pentru liniște, când datele realității erau atât de apăsătoare, vuiau a urlet de întrebări și nerăspunsuri!… Să ai undeva, într-un loc al inimii care nu apare pe nicio hartă, convingerea că e în viață…

În ciuda tuturor rezervelor mele la agramatisme, în ciuda oricărei rezistențe că nu puteam asculta o românească atât de stâlcită, exista o forță uimitoare în cele rostite de acest om… Ascultam, ascultam, ca și cum aș fi făcut saltul într-o poveste, pe cât de frumoasă, pe atât de adevărată. Timp de șase luni, în închisoare, învățase anatomia, bătută în perete prin alfabetul morse de către colegul din celula alăturată. Colegul era medic… Cu ce să-și umple timpul în celulă? Hai să-ți spun ce-am învățat, că n-am învățat degeaba!

Omul acesta, pe care l-am ascultat mai apoi zile în șir, nu se putea exprima corect, și nu-mi păsa de dezacorduri, de greșeli de exprimare, îmi doream cu toată ființa să absorb din înțelepciunea lui, să mă conving pe mine că se poate trece peste obstacole uriașe, că poți fi învingător, chiar când un întreg sistem ți se așază împotrivă.

Ajunsesem să-l cunosc în urma unei întâmplări ciudate, fugind de un tip ciudat, și apelând, în mod ciudat, la un refugiu care mi-a fost indicat pe loc, la fracțiune de secundă, în duhul meu!

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De viaţă și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

20 de răspunsuri la Agramatica suportabilă (2)

  1. Pingback: Concurs de proză arhiscurtă, etapa 9 | Raza mea de soare

  2. mitica zice:

    A fost un fel de povestire intrerupta intentionat… [cu suspans] cum sunt serialele.
    Cred ca am inteles lectia. [lectiile]
    …….
    La radio „Ro. Actualitati” este o rubrica interesanta: „ghid de exprimare corecta”.
    De regula, vorbeste un tip f. arogant S. I.
    Incerc sa fiu atent.
    La inceput, se umfla [plin de sine] si satisfacut ca a mai gasit o greseala de exprimare, trage adanc aer in piept sa zica …multe dintr-o suflare si… pe cand sa ma prind despre ce vrea sa vorbeasaca, spre a corecta, zice:
    „aici se incheie rubrica noastra… pe maine” [???!!!]
    Spre deosebire de acest domn, uneori, …destul de rar, mai apare si o doamna, R.M.
    Are o alta voce [normal, ca e femeie, veti zice ]… dar si un alt mod de a semnala anumite greseli.
    Parca intelegi ca nici n-ar vrea sa te supere cu ceea ce are de spus, si esti foarte hotarat sa-i dai ascultare si sa nu mai repeti gresala respectiva altadata.
    ….
    La scoala unde am invatat eu, directorul scolii era profesor de muzica. Eram la ora de „lucru manual”. A intrat pentru inspectie in clasa si …spre surprinderea lui, a vazut ca una dintre colege avea in mana o panza cu o inscriptie „suspecta pentru el”…
    Nimanui sa nu-i faci rau, ca te vede Dumnezeu .
    A luat in mana acea panza si ne-a intrebat pe toti cei din clasa daca sesizam greseala.
    Invatatoarea incurcata se uita la noi si a rasuflat usurata cand a auzit din partea clasei raspunsul:
    – Nu este nici o greseala.
    El, [as zice si eu: Dumnezeu sa-l ierte, numai ca a murit demult] plin de sine si cu un ton batjocoritor, zice:
    – Va spun eu unde e greseala… Dumnezeu se scrie cu [d] mic.
    Au trecut multi ani si nu pot sa uit nici ca toti ceilalti profesori si invatatori tremurau cand intra in cancelarie sau venea in inspectie.
    L-au poreclit: „Val-vartej”.
    …[am tras concluzia ca nu exista decat doua feluri de persoane care sesiseaza si incearca sa indrepte greselile …fie ele si gramaticale.]

  3. cella zice:

    A.Dama acum am „doi” motive sa aflu continuare 😉

  4. rodica botan zice:

    Trei… cella… ca si eu sint in banca linga tine… sau nu ma vezi?

  5. cella zice:

    ba da Rodica ;))

  6. A.Dama zice:

    Mitică,
    N-a fost programat acel suspans. Însă nu puteam să pun tot textul deodată, fiindcă era prea lung.
    Mulțumesc pentru relatarea cu iz de „amintiri din copilărie”! E o lecție…
    Cât despre greșelile gramaticale, îmi dau seama că încercările celor ce vor să mai schimbe ceva sunt prea mărunte… Marea masă a adolescenților de azi scriu greșit, prescurtat, scriu pe consoane, fără vocale, scriu fără ortograme… Ei sunt generația de mâine.

  7. A.Dama zice:

    Cella,
    Apreciez, dar nu știu dacă sunt pregătită. Sigur că povestea e absolut fascinantă (pentru mine), dar îmi trece prin cap să o pun pe seama vreunui personaj literar.
    E greu să-mi povestesc aici, în văzul tuturor, experiențe la care țin atât de mult! Parcă era mai ușor cu alea din copilărie… 🙂

  8. A.Dama zice:

    Rodica,
    Precis vei arunca o privire peste răspunsul dat Cellei! Apreciez că sunteți ochi și urechi! 🙂

  9. rodica botan zice:

    Greu, negreu, nimic nu este mai convingator decit atunci cind spui povestea ta. La urma urmei…intr-o zi, se pare ca nimic n-a mai fi privat. Aproape ca a ajuns cu celularele, si mesajele, si tehnologia de azi, sa fie posibil si aici… „deci”, sau „caci”… ne-ai provocat la ascultare, ar fi bine si frumos acuma sa ne si satisfaci curiozitatea, mai ales ca povestile tale au miez… nu sint numai coaja… eu una nu plec de-aci pina nu-mi spui…

  10. cella zice:

    A.Dama… stii adresa mea de mail si a Rodicai …asteptam continuarea povestii…
    Nu sunt pregatita? Nu stiu continuarea, asa ca nu stiu ce sa zic…

  11. A.Dama zice:

    Rodica,
    Mă faci să zâmbesc. Îndelung.
    Am spus un lucru foarte important: că, deși eram atât de împotriva celor care se exprimau greșit în română, am ajuns să accept lecții de viață chiar de la cineva care se exprima defectuos. Până și această schimbare a mea a fost o minune. 🙂

  12. A.Dama zice:

    Cella,
    E și asta o posibilitate, să dau povestea pe mail câtorva. 🙂
    Aștept să se mai înscrie lumea.
    .
    Chestia cu pregătirea mă privea pe mine. Povestea conține date personale mai detaliate, pe care nu sunt pregătită să le lansez pe blog tuturor… 🙂

  13. mitica zice:

    …cei de peste Prut zic in cor: DORIM !
    [Ma inscriu si eu].

  14. cella zice:

    Take your time 😉

    E drept ca iti trebuie timp sa faci si sa spui anumite lucruri, decizi sa devii sau nu vulnerabil … Am invatat ceva, am crescut cand am decis sa devin vulnerabila si uimitor se pare ca si altii prind aripi 😉

    Insa inalt o ruga pentru tine;) cu sau fara vulnerabilitate 😉

  15. A.Dama zice:

    Mitică,
    Pe câte voci cântă corul acela?
    .
    În privința figurinelor care apar în comentariu, ele apar dacă nu lași spațiu între două puncte și D, sau P, sau alte caractere de pe tastatură.

  16. A.Dama zice:

    Cella,
    Nu vulnerabilitatea e principala rezervă. Există informație personală suficientă pe blog.
    Unele lucruri le poți spune când ai un control cât de cât asupra publicului la care ajung acele lucruri. E mai simplu într-o încăpere cu 20 de perechi de ochi care te urmăresc cu atenție.
    .
    Măcar m-am ales cu rugi! 🙂

  17. Livius zice:

    A.Dama, mai inscrii curiosi pe lista? Uite ca a mai aparut unul!

  18. Pingback: Agramatica suportabilă (1) | lumea adam(a)ică

  19. Pingback: portret (in)direct | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s