Agramatica suportabilă (1)


Exigențele mele de a auzi în proximitate o limbă română corectă erau cât se poate de mari… chiar nerealiste. Mă pomeneam corectând sonor (chiar dacă involuntar) și „personalități”.

În studenție, examenele de limbă română implicau o probă de dictare eliminatorie… Testele-dictare cuprindeau toate capcanele ortografice cu putință. Și punctuația era luată în calcul. O dictare cuprindea 10 fraze, iar profesorul, Dumnezeu să-l ierte!, mai strecura și câte-o formulă injurioasă. Dacă aveai 3 greșeli de scriere, nu puteai intra în examen.

Am dat cel puțin 10 dictări. Am avut o singură greșeală. Trebuia să scriem „fir-ar al dracului”, iar când am văzut dictarea corectată, profesorul trecuse un e la sfârșitul verbului, deci varianta corectă ar fi fost: „fire-ar al dracului”. Acum tot nu mai contează, că după DOOM, e bine cum scrisesem eu, iar explicația Gramaticii Academiei, cum că ar fi un infinitiv lung, ca în „dare-ar”, ce mai contează?

Mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni pe care i-am ascultat fascinată… când gramatica n-a mai contat defel. Eu, care o luam la sănătoasa dacă, într-o predică, omul făcea mai mult de 4-5 greșeli de exprimare… Erau foarte frecvente exprimările cu căci, în loc de . Am aflat despre voi căci sunteți bine. Ne bucurăm căci suntem cu voi. Pe lângă asta, dezacordurile, cacofoniile… Decât să-mi adun păcate judecând, mai bine ieșeam de la slujbă. Asta-mi era socoteala.

Dar mi s-a întâmplat ceva neașteptat… Era pe la sfârșitul facultății. Se-adunaseră câteva probleme insolvabile… Un moment din acelea pe  care oricine-l recunoaște, când ești încolțit din toate părțile, deodată, când nici nu mai poți face ierarhia exactă a problemelor: care-i mai mare decât cealaltă. Era o vreme în care ieșirea din scenă părea singura ieșire valabilă.

Veneam de la cursuri seara, într-un februarie înfrigurat și înzăpezit. Trebuia să cobor la ultima stație a autobuzului. Un individ ciudat și voluminos nu-și lua ochii de pe mine… În orice fel am evitat să ni se întâlnească privirile, omul a insistat fără pic de rușine. Când am văzut că nu coboară pe traseu, că vine chiar până la capătul liniei, m-a apucat frica…

Aveam de parcurs o porțiune de drum neluminată, coborând cărărui înguste, unde nici nu exista spațiu de fugă. Am decis să nu merg în direcția blocului în care stăteam. Am coborât din autobuz și am luat-o în direcția opusă, fără ezitare, chiar dacă nu știam încotro merg. Omul s-a luat după mine. A spus ceva, dar n-am înțeles ce, din cauza unei mașini care trecea cu zgomot chiar în acel moment. Am grăbit pasul. Tipul ciudat, la fel. Am luat-o la fugă. El fugea în urmă, gâfâind… Atunci am avut un moment de (i)luminare.

continuarea aici

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De viaţă și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Agramatica suportabilă (1)

  1. cella zice:

    Si normal ca as vrea sa stiu urmarea… 😉

  2. disa zice:

    Acelasi lucru mi se intampla si mie la Biserica. Ma deranjeaza foarte mult folosirea conjunctiei „caci” in locul lui „ca”, si altele…

  3. A.Dama zice:

    Cella,
    Vine, vine și urmarea. 🙂

  4. A.Dama zice:

    Disa,
    Și tu ieși din biserică? 🙂
    Acum nu mai ies…

  5. Pingback: Agramatica suportabilă (2) | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s