Psalmul 139 – recitat de Marcel Iureș


*

*

1 Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti,

2 ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul.

3 ştii când umblu şi când mă culc, şi cunoşti toate căile mele.

4 Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul.

5 Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte, şi-Ţi pui mîna peste mine.

6 O ştiinţă atît de minunată este mai pe sus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde.

7 Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?

8 Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo;

9 Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării,

10 şi acolo mâna Ta mă va călăuzi, şi dreapta Ta mă va apuca.

11 Dacă voi zice: Cel puţin întunericul mă va acoperi și se va face noapte lumina dimprejurul meu!”

12 Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea străluceşte ca ziua, şi întunericul ca lumina.

13 Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele:

14 Te laud că sunt o făptură aşa de minunată! Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!

15 Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului.

16 Cînd nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.

17 Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, şi cât de mare este numărul lor!

18 Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine.

19 O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău! Depărtaţi-vă de la mine, oameni setoşi de sânge!

20 Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit, Îţi iau Numele ca să mintă, ei, vrăjmaşii Tăi!

21 Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc, şi să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta?

22 Da, îi urăsc cu o ură desăvârşită; îi privesc ca pe vrăjmaşi ai mei.

23 Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile!

24 Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veșniciei!

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în (De)gustare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

19 răspunsuri la Psalmul 139 – recitat de Marcel Iureș

  1. Agnusstick zice:

    Mulţumim, A.David! Mă simt resetat…

    • A.Dama zice:

      C’est chouette! 🙂
      Cică ieri mă gândeam, după A.Debora și A.Ruth, cum ar suna A.David. Dar aveam o explicație pentru asta… 🙂
      Și azi s-a întâmplat. 😛
      Am meditat îndelung la partea aceea cu ura desăvârșită față de vrăjmași… care nu mai e nou-testamentală. Hm.

  2. Agnusstick zice:

    Mare tain(ă)… Am întrebat şi prin alte părţi, dar tu eşti mai înţeleaptă şi te-am lăsat la urmă, ca vinul cel bun: cum ar fi David şi Ilie dacă s-ar naşte acum? Cum îi transpui în NT? Şi ce părere ai despre părerea mea?

    • A.Dama zice:

      Grea întrebare îmi pui, Agnusstick! N-am studiat teologie, „mai înțeleaptă” nu se arată…, iar vinul de la urmă e de fapt apă… preschimbată.
      E un subiect la care trebuie să meditez mai mult. Primul lucru la care m-am gândit vizavi de David a fost că în Noul Testament nu este nicio carte poetică… Deci am rămas cam fără poezie și cu multă doctrină. Însă David e mereu pomenit, fiindcă Isus e Fiul lui David, ucenicii Lui sunt sămânța lui David, există o continuitate care ne este „scoasă în ochi”. Mântuirea vine din casa lui David.
      David e rege și războinic de temut. Am putea înțelege în NT că războaiele spirituale necesită o determinare de războinic viteaz, curajos, care știe de partea Cui luptă. Ce contează că puterile și stăpânirile împotriva cărora luptăm sunt goliați? Cine e cu noi e mai tare decât cine e împotriva noastră.
      Dacă s-ar naște David acum? E o imposibilitate, fiindcă mântuirea a venit deja, însă aș vrea inspirația și înțelepciunea lui David. 🙂
      Eu, pe Ilie, îl asociez mai întâi cu pustia. Și apoi cu mantaua. În pustie suntem, fără îndoială, fiindcă suntem înainte de Țara Făgăduită. Dar nu știu ce duhuri ne mână pe noi, că pe el îl mâna unul singur. Și dacă el, ca om, supus acelorași slăbiciuni, s-a rugat și n-a mai plouat 3 ani jumătate, înseamnă că și noi putem face aceasta, dacă suntem de aceeași parte a baricadei Lui. Nu pot zice nimic de Ioan Botezătorul și Ilie, fiindcă în afară de citate, nu am nimic. 🙂
      Ilie nu se mai naște, dar ar trebui să-i găsim mantaua, pe unde se află… 🙂
      „Ce părere ai despre părerea mea?” – adică dacă s-ar naște?

  3. Agnusstick zice:

    Dacă s-ar naşte alţi oameni acum, care să ceară Duhului modelul de om al lui Dumnezeu, de om pe placul lui Dumnezeu? Crezi că Duhul le-ar şopti să facă ce-au făcut David şi Ilie, aplicat postmodern la ziua de azi? Vrăjmaşii sunt aceiaşi sau chiar mai răi, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi închinători la idoli, să zicem că asta n-ar fi o problemă. Dar între timp Isus s-a întrupat şi a dat învăţătură. El a tăcut şi a răbdat, dar a fost şi plin de râvnă, ne-a spus să întoarcem celălalt obraz şi să dăm mai mult decât ni se ia cu silnicie, dar a lovit cu biciul de funii şi cu Cuvântul în faţa căruia toţi se pleacă. Ne-a spus să ne iubim între noi, ca urmaşi ai săi, dar să ne iubim şi vrăjmaşii. Poate că vrăjmaşii noştri nu sunt obligatoriu şi ai Lui, poate mai au o şansă? Poate nu ar trebui să urâm nimic, pentru că aşa ceva ne poate întuneca ochii sufletului, dar e musai să păstrăm multă râvnă născută din iubire? L-ar mai lăsa Duhul pe David să-şi îndemne fiul la răzbunarea unor fapte uitate şi care nu l-au atins? L-ar mai lăsa Duhul pe Ilie să taie carne vie în bucăţi, sau poate doar să-i treacă pe vrăjmaşii Domnului prin ascuţişul limbii? Nu i-ar trage El de mânecă pe ucenici dacă ar chema foc din cer peste păcătoşi? I-ar şopti ceva mai blând lui Petru în faţa celor care şi-au trădat Domnul şi fraţii? Marius ne aminteşte mereu cât de radical şi dur, de ameninţător a fost mesajul lui Isus, cât de clară e graniţa dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, ne atrage mereu atenţia că dragostea acoperă totul, în afară de cinism şi răzvrătire, deşi păcatul de neiertat rămâne confuzia Binelui cu Tricksterul răzbunător al păcatului, ne previne că pedeapsa şi blestemul nu pot fi şterse de dragoste decât în anumite condiţii. Din păcate, condiţiile astea au rămas destul de omeneşti, există reţete destul de clare de obţinere a iertării, prescripţii de conduită şi trai creştinesc corespunzător, definiţii ale trezirii, rechizitorii ale împietririi, hărți minuţioase ale rătăcirii. Totul în veşnic dezechilibru cu o cantitate necunoscută şi variabilă de iubire din cea necalpă, pe care nu ştim s-o cântărim defel în negoţ, slavă Domnului! Căci altfel nu I-ar mai rămâne mare lucru de făcut la Judecată, şi ocaua noastră mică ar fi numai bună să ne răscumpere darurile.
    Cam asta-i părerea mea, dar nu ştiu să spun dacă placul lui Dumnezeu s-a schimbat. Dar cred că Isus ne îndeamnă să vedem că nu mai e nevoie deloc de sânge în toate formele lui umorale, nici de jertfă mai mare decât să facem, în dreptul nostru, ce ştim că e bine – voia Tatălui. Nici părăsire nu mai e, a luat-o asupră-I şi avem pavăză şi mângâiere. Dar mila? Mai e, parcă, destulă nevoie, nu? Şi cum poate fi milă fără înţelegerea celui care are nevoie de ea? Ilie şi David după „Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac”? Nişte mieluşei păscuţi de Duhul…
    Am zis şi eu, n-am dat cu parul… încă.

    • A.Dama zice:

      Agnusstick, formula aceasta cu „om pe placul lui Dumnezeu” a devenit un cliseu in bisericile neoprotestante. E rugăciunea de la orice program. Mulți cer asta, însă între a asculta ce le șoptește Duhul și a asculta ce le șoptește instituția, vor alege a doua variantă, pur și simplu fiindcă instituția o văd și există o anumită coerciție din partea celor care o reprezintă, o conduc, pe când Duhul nu-l „văd”, iar Duhul acționează numai prin cei ce aud. Și oricine vine azi și spune „am auzit ce mi-a spus Duhul” și am împlinit ce mi-a spus este arătat cu degetul. Scapă „verificărilor” cu care sunt toți ceilalți obișnuiți, și e condamnat.
      Vărsare de sânge, la propriu, nu mai e nevoie, că ar face Jertfa inutilă, dar nu se poate toată această „luptă” (luptați lupta cea bună) fără violență. De ce credinciosul trebuie să se echipeze cu coif, cu platoșă, cu sabie? De-aia că trebuie să boxeze cu răul? Oare nu trebuie să taie răul, să-l despice.
      Altfel Cuvântul ar fi SABIE neascuțită, bună de atârnat pe un perete în muzeu.
      Evrei 4:12  Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.
      Dacă în afara trupului nu se vede sângele curgând, nu înseamnă că înăuntru n-ar fi o luptă pe viață și pe moarte: să desparți sufletul de duh? Cine face operația asta? Dar să despartă încheieturile și măduva? Și ce rămâne?
      Mă privește doar pe mine, direct, îi privește și pe ceilalți? E cineva răspunzător de tăiere?
      E cineva gata să dea foc?
      Evrei 6:7  Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el, şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare de la Dumnezeu.
      8  Dar dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat, şi sfîrşeşte prin a i se pune foc.
      .
      Eu înțeleg obiecția ta, că NT nu vine, la propriu, cu vărsare de sânge (altul decât singurul sânge mântuitor) și cu foc din cer (altul decât botezul).
      (Plus că mustrările se / le primesc, ca și binecuvântările…)
      Însă aici e o mare problemă, când vine vorba de Sabie. Sabia asta e atât de ciuntită și ajustată de înțelegerea fiecăruia, că oare cum ar mai putea ea să facă acea separare, dacă o împiedicăm chiar noi? Marius zice în repetate rânduri tot ce-ai scris tu mai sus, dar mă întreb: dacă Sabia e cea care face această lucrare, iar noi trebuie doar să o luăm și să o folosim după cum ne dictează Duhul, la ce sunt atunci necesare toate celelalte scrise DESPRE Sabie? Cunoașterea care vine pe lângă trebuie luată și înălțată tot la rang de Sabie?
      Teoretic, pentru că am venit DUPĂ jertfă, nu mai trebuie să vărsăm sânge (la propriu), nici să chemăm foc din cer peste dușmanii lui Dumnezeu (cum au vrut să facă ucenicii, aplicându-și propria răzbunare), teoretic ar fi suficient Cuvântul și Duhul care ni-l traduce pe înțelesul nostru mai bine decât toți cercetătorii care cunosc câte o limbă veche, două, nouă… Duhul știe toate limbile. Practic, ne înfruptăm din tot ce ne pun aceștia pe masă, fiindcă se legitimează cu cunoașterea lor, iar apoi, când mergem cu Sabia în fața mulțimilor, o ducem ajustată după propria înțelegere, împopoțonată, să nici nu se mai vadă că e Sabie.
      După cum vezi, n-am făcut decât să pornesc de la ce ai spus tu, și să las o serie de gânduri să se materializeze în expresie, fără ca să încerc să-ți răspund punctual.
      Mila, după mine, este să ceri îndurarea Domnului peste tine și peste toți cei ce sunt în jurul tău, cu tine sau împotriva ta. Tu ceri îndurare, iar El acționează în dreptate.
      Până la a ajunge acolo, avem un traseu de parcurs. Noi reacționăm față de ceilalți ca față de un produs finit, nu-i înțelegem într-un proces… Așa că ies scântei în interacțiuni, și nu e câștig…
      Păstrează ce este bun!

  4. Agnusstick zice:

    Era să uit… niște mielușei din cei care nu împung şi-şi scutură copitele de praf dacă sunt luați la goană de pe islazul comunal, fără să behăie blesteme către caprele vrăjmaşe. Siropos pe alocuri, dar să te ţii când cresc mari sau ajung la adăpost în staulul Stăpânului!

  5. Agnusstick zice:

    Deci am avut eu dreptate cu înţelepciunea…
    S-o luăm pe puncte la răspunsul tău, nepunctat dar „tăios”.
    Pentru început, văd că Marius (David C.) aude Duhul, şi reprezintă şi instituţia. Care ar fi problema atunci? Controlul de calitate acustică? Neîncrederea? Încrederea oarbă în Marius (acelaşi) şi surdă la ce vine din interiorul fiecăruia? O aplicaţie posibilă ar fi cazul unui enoriaş al lui Marius (etc.) care aude de la acesta că e bine să fii calvarman în 3 puncte, dar Duhul îi şopteşte că e mai bine să fii calvinist în 5 puncte. Rezultatul mie mi se pare nesigur, dar tu zici că va rămâne cu Marius şi nu va trece la Florin Moţiu. Similar, cazul unui enoriaş crucerian care primeşte îndemnuri rotunde de la Duhul. Există oare o polarizare, adică saltul (sau prăbuşirea) cuantic(ă) de la pătrăţos la rotund apare mai greu decât de la rotund la pătrăţos? Dar tu de fapt nu ai precizat direcţia schimbării, ci doar faptul că Duhul e „mai de încredere” la „clerici” – poate şi pentru că ei au oarece responsabilitate a turmei, care nu prea ar trebui să se risipească sau să alerge în zig-zag după fiece petec de iarbă mai proaspătă. Dar de ce nu e acelaşi Duh, dacă e o biserică? Dacă cumva nimeni nu trişează şi toţi aud bine? Şi dacă aud de fapt acelaşi Duh care ar trebui să-i facă să înţeleagă totul altfel, privit de la alt nivel cuantic? Şi dacă tocmai bariera de neîncredere ne face pe fiecare să respingem ceea ce aud alţii, când de fapt ar trebui să integrăm? E un fel de ecumenism fatal, redus la nivel de bisericuţă, e ceva total greşit să faci un cor din glasurile Duhului? Sau fiecare e chemat să fie dirijor când îşi descoperă partitura, uitând de restul?
    Privitor la sânge şi violenţă acum. Despicatul şi tăiatul se poate face şi cu bisturiul. Ai încredere într-un medic care se pregăteşte de o operaţie complicată de despărţire a doi gemeni siamezi, ascuţindu-şi ditamai sabia cu flexul? Sufletul şi duhul sunt oare înnodate gordian? Nu e nevoie de răbdare şi milă la medici, totul se poate rezolva rapid şi ferm, că mai aşteaptă şi alţii la rând – dar asta e adevărat mai ales la noi. Citatul tău seamănă mult mau mult cu o operaţie foarte delicată, decât cu o măcelărire violentă. Coiful, platoşa şi sabia par mai degrabă masca sterilă, mănuşile, halatul şi vreun laser înduhovnicit. Acesta din urmă are marele avantaj că nu trebuie să-l ascuţim noi, cu excesul de zel caracteristic, ci se reglează din Centrala de control, care şi judecă parametrii şi măruntaiele respective. În „Cuvântul care judecă” nu văd un sens al sentinţei sau pedepsei, ci al revelării adevărului, a punerii (ca terapie) şi expunerii (ca lecţie pentru rezidenţi) în lumina care clarifică, încălzeşte, vindecă şi reanimă.
    Nu putem fi noi răspunzători de tăiere, noi trebuie să fim în sală la ora programată. Noi trebuie să facem posibilă operaţia, ameţind pacientul şi mânuind instrumentele. Noi trebuie să ne vedem propriile măruntaie când se revarsă şi se predau pe tăviţe ale celui operat, pentru că avem aceeaşi tramă şi dramă, dar poate am fost operaţi la timp. Poate nu.
    Şi dacă operaţia nu merge, nu noi lepădăm cadavrul care încă respiră, nu noi dăm foc seringilor contaminate. Blestemul trebuie să ne doară, chiar dacă a căzut peste vrăjmaş, pentru că am fi putut să-l merităm mai abitir.
    Văd că întrebi, din alambic sau din butoi, cam acelaşi lucru ca şi mine şi alţii: la ce bun atâta cunoaştere, doar pentru propria înălţare, pentru corectarea raţională a traiectoriei? De ce nu ajunge pistis, de ce nu ascultăm doar muzică şi de ce nu cântăm doar după urechea plecată spre Duh, la ce ne ajută atâta gnosis, sau mai bine zis nu cumva e nociv, nu cumva ne îngrădeşte inspiraţia şi ne bagă vată în urechi, nu cumva e pur şi simplu facultativ? Eu unul sunt pentru gnosis, dacă nu e închistat în adevăruri propoziţionale cu Subiect şi predica(n)t, dacă e fecund şi amplifică pistisul, lăsându-l să fie viu şi mişcător. Să mă mişte, dacă vrea, ca pe Samson, chit că voi primi zeci de predici legitim-legaliste peste ochi. Dar să mă mişte, să nu mă lase în bibliotecă sau în sala de judecată canonică.
    Da, traseul până la milă şi îndurare e foarte lung. Atât de lung, încât unii coboară la proxima staţie, excedaţi de înghesuială şi îmbrânceli.

  6. A.Dama zice:

    Agnusstick,
    Eu nu sunt învățător. „Vinul de la urmă” și „mai înțeleaptă” pot suna și a miștocăreală, iar dacă ar fi un sâmbure de adevăr, atunci atenția trebuie mutată pe vinul Viței, ale Cărei mlădițe suntem și pe Cel Înțelept, că de la noi (și în noi) n-avem nimic cu ce să ne lăudăm. Dau socoteală de nădejdea care este în mine, pentru că mă tem mai mult de Dumnezeu decât de oameni, dar nu sunt a lui Pavel sau a lui Apolo, a lui Cruceru sau Yancey sau orice alte nume ai vrea. Pentru mine a murit Cristos, nimeni altul.
    N-aș avea cum să epuizez într-un comentariu de ce cred ceea ce cred… E un studiu întreg. Nu degeaba am dat exact versetul cu separarea duhului de suflet, fiindcă cearta pe sensuri e gordiană, însă aceste lucruri le-au fost descoperite pruncilor. Cei care au sutdiat în cinci puncte, sau patru, sau trei, sau unsprezece nu mai acceptă simplitatea. Când Anania e trimis de Dumnezeu să stea de vorbă cu Saul din Tars, sufletul din el e zgâlțâit: Păi, ăsta ucide creștinii, de ce mă trimiți la el? Și Duhul îi spune explicit să meargă, fiindcă Saul e „un vas ales”. Petru nu voia să meargă în casa lui Corneliu, fiindcă sufletul lui se împotrivea să aibă de-a face cu „neamurile”. Din fericire, ascultă de Duhul. Apoi, dând socoteală înaintea fraților de ce a fost la neamuri, le spune: „Duhul mi-a spus să plec cu ei, fără să fac vreo deosebire.” (F.Ap. 11, 12). Mai încolo, Pavel e rugat stăruitor de cei din Efes să rămână la ei – sufletul îl putea îndemna să rămână -, însă el le spune categoric că trebuie să facă sărbătoarea în Ierusalim, fiindcă acolo îl trimitea Duhul. Un foarte bun exemplu ar fi Iona, dacă n-ar trebui să ne opintim în faptul că Duhul în VT lucrează diferit față de NT. Iona primește de la Dumnezeu o sarcină (așa cum noi primim de la Duhul, dacă știm să-L auzim). Sufletul lui Iona nu acceptă sarcina trasată, așa că fuge. Dumnezeu (Duhul) îl pedepsește pentru neascultare, și Iona se căiește în burta chitului. În sfârșit, lucrarea din Ninive are loc, oamenii din cetate se căiesc. Dacă Iona ar fi fost „duhovnicesc” (acum, n-am încotro, trebuie să apelez la terminologia NT), deci călăuzit de Duhul, s-ar fi bucurat nespus în duhul lui. Dar Iona era sufletesc, așa că (se) plânge: Doamne, m-ai făcut de râs. M-ai pus să vestesc nenorocire, și uite că le faci bine!…
    Cei ce stau lângă Dumnezeu, lângă Cuvânt, în rugăciune, aud când sufletul le dictează acțiunile, și când Duhul.
    Să discut instituțional aceste chestiuni? Departe de mine intenția aceasta! Pe mine mă iubește Dumnezeu mult și-mi dă călăuzire folosindu-se de oamenii aleși de El, care ascultă de Duhul. Când n-am avut astfel de oameni prin preajmă, i-am cerut de la Dumnezeu, iar El mi i-a scos în cale. Eu sunt mai nevrednică, nu mă descurc prin rațiunea mea să rezolv întrebările prea multe, așa că El face minuni, ca să mă ajute să trec peste gândirea mea (și a altora, atrăgătoare de altfel) și să recunosc: „Da, Doamne, e mai bine să dai peste cap paradigmele, să acționezi surprinzător, că atunci știu că depind de Tine în totalitate!”
    Și-acum revin la cele scrise de tine. Imaginea cu corul poate fi plastică. Imaginea Trupului e adevărată. Poate mâna să-i spună piciorului: Du-te acolo? Dacă Cristos e Capul, în adevăr, mâna și piciorul vor asculta comenzile date de El. Duhul va mișca piciorul într-acolo, iar mâna nu va sta pe loc, că vorbim de un trup viu, funcțional, nu dislocat… Imaginea cu medicul poate fi plastică. Imaginea războinicului îmbrăcat cu toată armătura e adevărată: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” (Ef 6, 12) Noi luăm Cuvântul (mai puțin toate interpretările) și Îl ținem sus (ca un far călăuzitor, ca o candelă pe cale). Dacă e sus, luminează bine, dacă e lateral (și mai ținem și interpretările într-o mână), vom merge pe dibuite. Cel ce face lucrarea, separarea, este Duhul, dar noi trebuie să-L lăsăm să o facă, nu să-i discutăm procedura. Iar taina auzirii Duhului și a ascultării e mare. Ascultarea e mai mare decât jertfa ritualică. Ascultarea Duhului e mai mare decât supunerea instituțională.
    Mi-e greu să îți răspund vizavi de blestem. Suntem chemați să binecuvântăm, nu să blestemăm. Însă Pavel nu cochetează cu cei care împrăștie altă învățătură:
    8 Dar Elima, vrăjitorul, căci aşa se tîlcuieşte numele lui-le stătea împotrivă, şi căuta să abată pe dregător de la credinţă.
    9 Atunci Saul, care se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el,
    10 şi a zis: „Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strîmbi căile drepte ale Domnului?
    11 Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb, şi nu vei vedea soarele până la o vreme.” Îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric, şi căuta bîjbîind nişte oameni, care să-l ducă de mână.
    12 Atunci dregătorul, când a văzut ce se întâmplase, a crezut, şi a rămas uimit de învăţătura Domnului.
    .
    Ca să mustri așa, pentru că Împărăția trebuie să iasă câștigătoare, iar dregătorul a crezut, ai nevoie de autoritatea pe care Duhul ți-o dă. Iar Pavel era plin de Duhul.
    .
    Mă opresc. Eu sunt un om care caută voia lui Dumnezeu, nu care a ajuns să facă totul după voia Lui. Mă tem de El, dar sunt supusă greșelilor.

  7. Agnusstick zice:

    A.Dama, ar fi păcat să cazi în capcana lui „ar putea”. Cât despre miştocăreală, dacă voi cădea în ea fără voie, dinspre glumă şi prin ironie, am să mă prezint personal să mă tai în bucăţi, numai dă-mi de ştire din timp când am căzut. Dacă crezi că e cazul, vin şi acum. Încă mai sper să renunţi la defensiva „uncalled for”, eu unul nu-ţi contest şi nu-ţi atac ideile şi căile, încercam doar să le înţeleg şi să le discut paşnic, ca să învăţ şi de la cei care nu dau învăţătură. Iar atenţia către Cel care Singur o merită era şi obiectivul meu, numai că după atenţie există viaţă şi nu doar, cum ar fi de dorit, Viaţă. Atenţia mi se pare că serveşte tocmai în viaţă, iar viaţa este şi interacţiune cu oamenii. Orice discuţie este inutilă, orice gând este degeaba în perspectiva în care tot ce nu este de la Duhul nu ar trebui să existe în noi. Dar dacă Dumnezeu a unit carnea cu sufletul, psihicul, raţiunea şi duhul, eu nu am găsit deocamdată nici o poruncă de a le separa noi şi a deveni duhuri, ci de a lăsa totul din noi, inclusiv duhul, să se predea Duhului. Totul, adică şi restul, fără să le neglijăm, ci bucurându-ne că astfel şi ele pot aduce slavă Lui. Mă rog, e tot o imagine plastică, nu e nici măcar interpretarea explicită a unor versete. Dar am convingerea că există libertatea de a înţelege Scriptura, şi de a ne bucura de ea, în toate modurile pe care ni le-a lăsat la dispoziţie Dumnezeu, tot spre slava Sa. Ne putem bucura până şi de versetele inexistente, dar posibile şi chiar obligatoriu de ştiut, pentru că El a spus clar că nu a spus tot ce avea de spus, şi nici nu a precizat că tot restul se va afla doar la sfârşit. Dacă voia Tatălui e să-L înţelegem în Isus, care-L revelează, Isus este viu şi nu poate fi îngrădit de cuvinte.
    Ceea ce crezi vine, deci, şi din studiu. Hmmm… venind de la tine, asta e o declaraţie aproape la fel de paradoxală ca şi a mea, cum că mi-ar plăcea să fiu un fel de Samson cu mult gnosis… Aş vrea doar, în treacăt, să amintesc faptul că orice studiu, inclusiv cel ferit de folía teologiei sistematice, a dogmelor şi a doctrinelor, e posibil numai prin truda intelectuală a generaţiilor de savanţi mai mult sau mai puţin înduhovniciţi. Şi nu mă refer la comentarii şi exegeze, ci chiar la texte, absolut ilizibile în ziua de azi fără acest uriaş efort. Cinste lor, mulţumiri că ne-au făcut studiile posibile şi au dat material didactic pentru lecţiile Duhului.
    Cred că e puţin nedrept să spui că nu se acceptă simplitatea. Aşa ceva e un dar, ca şi pruncia, nu poţi să-l accepţi dacă nu ţi s-a oferit. Nu poţi deveni copil pentru că aşa ai hotărât într-o bună dimineaţă, eşti făcut aşa de sus, eşti lăsat să te joci de însuşi Tatăl. Un program volitiv şi raţional pentru asta nu cred că e posibil. Tu ai studiat în Duh, lângă Cuvânt, în rugăciune. Ei au studiat în 3, 5 sau 11 puncte? Posibil, nu zic nu, dar nu pot pleca de la o astfel de premisă, fără dovezi.
    O mică crispare am când mi se interpretează şi întăresc versete de după Înălţare cu alte versete de după Înălţare. Aş vrea să cred că Isus a avut destul timp la dispoziţie, încât să fi orbit pe cineva terapeutic dacă chiar ar fi vrut, să fi chemat îngerul morţii asupra fariseilor care strâmbau căile Domnului şi aşa mai departe. Am înţeles premisa fundamentală că Saul şi apostolii erau călăuziţi şi chiar ascultau de Duhul, deci noi trebuie să urmărim atent felul în care ei se supuneau Acestuia, ca s-o facem şi noi. Totuşi, dacă tu ceri întoarcere către Singurul care are Cuvintele vieţii, exact asta vreau şi eu. Cu orice preţ – sau e prea mult?
    Mai spui ceva despre pedeapsa lui Iona. Aşa ceva mi-aş dori şi eu, dacă s-ar putea. Aş vrea să fiu tratat de Dumnezeu şi de către Fiul Său la Judecată, aşa cum a fost tratat Iona. Aşa cum era el, cu suflet mult, prea mult şi nedespărţit de duh, văd că Dumnezeu l-a iubit ca pe un copil mare ce era, şi i-a şi arătat-o în fapte şi vorbe.
    Mă bucur mult pentru tine că ai parte de minuni. Şi te rog să nu vezi miştocăreală în ce spun. Dar cred că ştii bine că asta nu se întâmplă pentru multă lume. Cine nu aude Duhul are vreo şansă? Spui că trebuie să ştii să-L auzi, şi dai şi o cale de a ajunge acolo. Dacă eu nu voi reuşi, sper să o facă alţii care au citit aici. (Cu această ocazie, mă declar mândru că am reuşit să te stârnesc la o mică discuţie însoţită de descărcări electrice şi şuvoaie de flăcări.)
    Imaginea cu armura sigur că e adevărată, dar se referă cred eu la alt context, în care noi suntem atacaţi, or noi vorbeam despre ce facem din proprie iniţiativă supusă vrerii Duhului. Departe de mine gândul să mă apăr cu bisturiul… Dar sigur că iconoclasmul tău e justificat (deşi imaginile mele sunt elastice, şi scapă doar cu julituri). Că e vorba de apărare şi nu de atac vine şi din smerenia lui Pavel, care nu cred că s-ar fi substituit sau măcar raliat ca ostaş, umăr la umăr cu Cel care va zdrobi total răul la timpul potrivit.
    Îmi cer iertare dacă am continuat să discut procedura. Eu credeam că o execut.

    • A.Dama zice:

      Agnusstick,
      Recunosc că discuția cu tine nu e comodă, fiindcă faci disecție pe mine, să vezi dacă nu cumva sunt umflată cu aer (duh). Spre liniștea ta (și a altora), nu sunt. În comentariul anterior, am căutat să arăt că se poate urmări trăirea în supunere, în ascultare de Duhul lui Dumnezeu, urmărirea preeminentă a Voii, când renunțăm la presiunile pe care le face sufletul să-i împlinim voia. Paradoxul cu studiul neînvățătorilor a fost intenționat. Dacă erai Samson cu gnosis, ai fi cerut să mori împreună cu mia de oameni ce petreceau, ca să te răzbuni pe ei?
      Există riscul să exagerăm cu separarea sufletului de trup și de duh! Atunci imaginația o ia razna. Am putea vedea o sumedenie de entități deplasându-se după legi proprii, sfidând orice rezistență a gravitației. Și a rațiunii. Unde-ar mai fi ordinea? Omul este trup, suflet și duh: „duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” (1 Tes 5, 23). Intenționat ignor orice alte completări ale „formulei”… Omul funcționează ca atare, însă nu suntem învățați prea multe despre duhul, fiindcă prea puțini caută să dezvolte funcționalitatea acestuia. Cu litera, e mai ușor. Chiar dacă slova omoară, iar duhul dă viață. Există o mai mare lejeritate în a înțelege sufletul, o și mai mare lejeritate în a înțelege trupul și a lucra științific pe materie, însă slobozenia de a-l lăsa pe Duhul să-i dea ordine duhului nostru ne temem să ne-o luăm. Dacă funcționăm ca trup-suflet, ce nevoie mai avem să ne dezvoltăm abilitățile duhovnicești? Eu am fost dusă de mică la biserică, apoi am decis să merg și în alte biserici, am încercat și alte experiențe religioase. N-am întâlnit biserică în care oamenii să fie învățați, efectiv, cum să asculte de Duhul. De aceea nu am „rețete”, pentru că tot ai ridicat problema celor care nu aud Duhul. Dar am câteva ponturi (pontes?). (Nu poante). Sufletul omului caută mulțumirea de sine, desfătarea, împlinirea năzuințelor, reducerea disconfortului, eliminarea suferinței, afirmarea de sine, recunoașterea din partea celorlalți etc. Pentru aceasta, se orientează automat spre contingent și lucrează la valorizarea lui pentru a-și atinge scopurile. Sunt lucruri pe care le facem natural, fără să avem nevoie de o școală specială. Să deconstruieși pornirile sufletului e nevoie de școală. Și să știi pe care să le deconstruiești. La modul ideal, omul care este conștient de prezența lui Dumnezeu, de faptul că voia duhului nu este mereu voia sufletului, va face exercițiul de a-l întreba mai întâi pe Duhul dacă acțiunile întreprinse zi de zi sunt în acord cu Voia. Însă, în momentul în care pui întrebarea, să fii pregătit să și execuți răspunsul pe care-l primești. Te rogi cu credință, Dumnezeu îți vorbește. Nu sunt lozinci, clișee. Se întâmplă întocmai. Îți pot da exemple, dar o să zici că astea funcționează pentru mine, nu pentru oricine. Iar eu socotesc că fiecare trebuie să creadă că funcționează în dreptul lui. Eu trebuia să particip la o lansare de carte, dar nu voiam să particip. Existau inconveniențe, deplasarea în altă localitate, modificarea programului din ziua respectivă, organizarea anumitor lucruri care trebuiau făcute în absența mea. Pe scurt, am decis că nu particip. Ca să fiu corectă, m-am rugat, dar nu am avut niciun fel de răspuns, de iluminare, de înțelegere diferită… Următoarea zi, mi-am dat seama că nu sunt liniștită cu decizia de a nu participa. Atunci mi-am luat o jumătate de oră să mă rog iar… După ce m-am rugat, am realizat că problemele ce trebuie rezolvate se pot rezolva, nu mi se mai păreau la fel de fără ieșire. Am înțeles că voia Lui e să merg, iar celelalte se vor rezolva de la sine. Și am participat. Și am înțeles de ce trebuia să merg. Mie nu mi-a fost suficientă chemarea făcută de cei ce organizau lansarea. Trebuia să am convingerea că El mă vrea acolo. Nu s-a întâmplat nimic miraculos, n-am auzit o voce interioară sau exterioară, n-am avut vise premonitorii, nici viziuni, nimic neobișnuit. A fost o convingere care a venit în urma rugăciunii. Când nu auzi Duhul, Îi ceri Lui să-ți desfunde urechile, să-L auzi. Nu e o metaforă și nu e o prostie. Stai și analizezi care sunt piedicile. Elimini piedicile sau Îl rogi pe El să o facă. Și mereu ai credința că o va face, fiindcă ceri ceva după voia Lui.
      Nu în toate acțiunile avem nevoie de călăuzire specială, că nu decidem zi de zi dacă mergem la lucru, la școală, dacă mâncăm sau dacă bem apă. Anumite lucruri le facem dintr-o rutină inevitabilă… Și pe acelea trebuie să le facem ca și cum înaintea Lui suntem goi și descoperiți, vorba psalmului. Însă când avem nevoie de o călăuzire specială și ducem problema noastră înaintea Lui, ne va răspunde. Chiar dacă va tăcea o vreme, la vremea potrivită, va răspunde. Agnusstick, eu greșesc, chiar și atunci când știu voia Lui, chiar și atunci când identific ce-mi dictează sufletul și ce-mi dictează Duhul. Tocmai pentru că există viață, nu doar Viață. Iar oamenii te arată cu degetul non-stop. Că greșești, ca oricare, că faci bine, cum nu face oricine. Nu mă pot da pe mine drept pildă. Pavel a putut zice: „Călcați pe urmele mele…” Eu nu. Însă, din când în când, chiar mi se întâmplă ca duhul meu (împreună cu sufletul și trupul) să acționeze împlinind voia Duhului, iar bucuria simțită în duhul e incomparabil mai mare față de bucuria sufletului. Dacă găsești vreo logică în asta. 🙂
      Revenind la problemele ridicate de tine: de ce am dat exemple doar de după Înălțare? Pentru că ucenicii sunt mai oameni decât Isus. Și parcă îi înțelegem ceva mai bine. Cât despre Isus, El a făcut niște „radiografii”: despre bogat, a zis că mai ușor trece cămila prin urechile acului decât să ajungă el în cer… Nimeni n-ar fi zis că-i binecuvântare… Iar fariseilor le-a spus că nici ei n-ajung în Împărăție, și, pe deasupra, îi și împiedică pe alții… Nici asta n-a fost chiar binecuvântare, chiar dacă nu era blestem. Ei aveau șanse să se căiască… Numai smochinul n-a scăpat…
      Volitiv și rațional poți renunța la multa cunoaștere adunată și să împlinești Cuvântul așa cum ți-l traduce Duhul, după ce vei fi învățat să-L auzi și să-L asculți. Revelația este continuă, dacă riști să i te ex-pui. Îmi amintesc prima mea reacție când am auzit de separarea duhului de suflet… Am întrebat care suflet… intelectual, afectiv, volitiv ș.a.m.d. Șase luni n-am mai călcat în locul unde-am auzit așa ceva. Am zis că nu-i decât nebunie. După șase luni, m-am dus din nou… Cele auzite au lucrat altfel în interiorul meu… Am încercat să fac ceea ce mi se spunea. Am descoperit o funcționalitate, o coerență… Biblia pe care o reciteam (a câta oară?) îmi spunea altceva și mă uimeam cum de n-am înțeles asta înainte… Nu am nicio problemă cu faptul că citești interpretări, câtă vreme ele nu te despart de Cristosul viu, lăsându-te în seama unui Cristos de hârtie. Însă nu pot să nu mă gândesc câte certuri de vorbe se iscă din aceste interpretări. Să mă ierți pentru vulgaritatea (de la „vulg”) înțelegerii asupra certurilor dintre Florin Moțiu și ceilalți… Cred că diavolul se bucură cât îi ține pe oamenii lui Dumnezeu în biblioteci și în demonstrații că eu am dreptate, ba eu, ba celălalt. Între timp, semenii lor sunt secerați de cancer, de accidente și de calamități naturale, dar dreptatea fiecăruia e mai importantă. Îs curioasă dacă au convingerea că acolo îi vrea Duhul… dar nu vreau să existe nici urmă de judecată în ce spun… ci doar să se citească uimirea. În fond, cei ce se pregătesc să conducă o (parte din) turmă, trebuie să stea bine cu informația, ca să nu fie judecați de cei care știu mai mult…
      Și să închei cu armătura… chiar dacă e necesară pentru a te împotrivi atacurilor, ele vin din belșug zi de zi… Iar noi „încă nu ne-am împotrivit lor până la sânge” (Ev 12, 4)
      Cât despre minuni, eu am spus că mie mi se întâmplă, fiindcă sunt prea nevrednică să mă duc prin ceea ce am și ce știu. Doar cei „slabi” au nevoie de minuni. Ceilalți au soluții.

  8. Agnusstick zice:

    Ar fi păcat să stric rotunjimea comentariului tău prin comentariile mele pe chestiuni colaterale. Mulţumim, discuţia cred că a meritat!

  9. Agnusstick zice:

    Am de făcut două des-minţiri! Şi o declaraţie.
    Una: Saul şi apostolii a fost un fel de Răzvan Cristea.
    A doua: „Rotunjimea comentariului” poate fi înţeleasă ca pătrăţoşenie frumoasă, blândă şi ultimativă, care nu mai necesită prelucrări pe la colţuri.
    Declar că: Mă înclin, mă sprijin şi mă înţep cu încredere într-o astfel de măciulie de toiag înflorit.

  10. Agnusstick zice:

    Ăăăă… „Saul şi apostolii”, că e nu mai e mult pâna la cincizecime!

  11. A.Dama zice:

    Agnusstick,
    După des-mințiri, urmează în-mintire?
    „Saul și apostolii” e un singular? Adică Răsvan Cristea? Care-i apostol și care-i Saul? 🙂
    Cât despre rotunjime și pătrățosime, să recunoaștem că prea s-au „specializat” semantic. Le citim cu antroponimele corespondente, vrând-nevrând.
    „Toiag înflorit” e prea „engageant”. Cobor o țâră. Toiag în templu…

  12. lucia werner-demidov zice:

    alfaomega.tv

  13. Grigorie Marian zice:

    doresc sa postez acest plasm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s