Mi-e greu să înţeleg pasiunea pescuitului. Când eram mică, mergeam cu unchiu’ la pescuit. Nu ne lăsa să ne jucăm, să nu facem gălăgie, că se sperie peştele, cică. Nu m-a prins deloc microbul. Când văd pe malul bălţilor femei stând şi pescuind, mi se pare o nepotrivire în peisaj…
Pot, în schimb, să înţeleg foarte bine pasiunea de a mânca peşte… Pe blogul acesta n-am pus niciodată reţete culinare, nu fiindcă n-aş găti, ci pentru că nu ştiu face de două ori identic aceeaşi reţetă. Totul este o continuă improvizaţie, când vine vorba de gătit. Însă cei din preajma mea au supravieţuit…
De fapt, toată povestea de mai jos se vrea o replică la imaginea de aici.
Procedeul e mai lung: te trezeşti dimineaţa la 5.00 şi mergi la baltă. Stai până prinzi peşte suficient, cât să saturi un batalion.
*
*
Vii acasă şi te pui pe curăţat.
*
*
Treaba merge bine, aşa că poţi improviza reţete. De astă dată, am ales o variantă de peşte la cuptor, cu sare, piper, usturoi, ulei de măsline, sos de roşii, vin alb, felii de lămâie şi… leuştean.
A ieşit o bunătate de peşte, cu un gust inuman de delicios (că nu am voie să spun divin). Păcat că nu se poate transmite gustul prin imagini, că aţi putea pricepe de ce s-a epuizat din tavă atât de repede!
*
lumea adam(a)ică 
Nu întâmplător cel mai pur dintre apostoli a fost pescar.
Pescuitul naşte filosofi. Nu poţi să nu ajungi filosof tot stând în linişte şi singurătate.
Mai, ce coincidenta!… Tu ai simtit de acolo ca iara am facut mujdei de usturoi? Cred ca am avut amindoua acelasi meniu… reteta a fost insa diferita. Nu m-as da in laturi sa gust si pestele facut de tine…
Multumesc pentru trimitere… sa ne fie in continuare pescuirea minunata!!!
eu pestele il mananc gol. catofii ii strica gustul. : )
cat despre pescuit, numai daca m-ai plati bine as sta sa pescuiesc.
🙂 A.Dama miroase in toata blogosfera a mujdei si peste. Cred ca ar trebui sa faci cinste. 🙂
Ingerite nemarginite sa-ti fie mereu zilele !
Bibliotecarule,
Şi ce ne facem cu filosofiile veacului, care nu sunt încurajate de Scriptură?
Dacă înţelepciunea adevărată ar veni nu din singurătate, ci din plinătatea Prezenţei?
🙂
Rodica, am râs bine! 🙂
Deci n-aveam nicio idee că se-mprăştie „virusul” mâncării de peşte atât de rapid, indiferent de geografie!
E valabilă şi reciproca: aş gusta şi eu peştele pregătit de tine.
Dacă vii în România, poate încercăm o reţetă comună…
R.,
De obicei mănânc peştele cu mămăligă. Aici, în imagine, aveam nevoie de contrast. 🙂
Dacă te-ar plăti cineva să pescuieşti, cu condiţia să ai o anumită cantitate când expiră timpul?
Lia,
Cu condiţia să mai fie cumnatul meu la fel de norocos, fac cinste şi altora! Eu contribui cu manopera gătitului. 😛
Mmmm, e gustos aici la tine, A.Dama! Lasă gura apă la aşa bunătăţi. Şi mie îmi place să gătesc şi să mănânc peşte. Abia aştept să încerc şi reţeta ta! La cum arată de bine… cred că şi gustul e pe măsură!
Am stat şi la pescuit şi mi-a plăcut liniştea din preajma lacului. Doar eu şi lighioanele lăsate de Dumnezeu prin preajmă: libelule, fluturi, broaşte,şerpi, şopârle şi peştişori jucăuşi. Şi pescăruşi!
Plinătatea Prezenţei nu poate veni decât din singurătate… vezi necesitatea schivniciei.
Alex,
Tu pari a fi omul cu experienţa. Eu sunt chibiţul de pe marginea bălţii. 🙂
Când încerci reţeta asta, să-mi dai un semn dacă ţi-a plăcut au ba!
Bibliotecarule,
Isus putea să rămână în pustiu pe termen nedeterminat să Se bucure de Prezenţă. Însă a ales să colinde cetăţile şi să facă bine.
Cred că un creştin are nevoie şi de pustie, şi de mulţimi flămânde pe care să le sature…
.
Mai e un aspect care merită discutat. Ispitele se ţin lanţ şi în pustie. Nici diavolul nu are probleme cu distanţele geografice.