6 zile… după Cernobîl

6 zile.

Atât a trăit primul meu nepoţel… Chiar primul, primul… Întâiul născut al întâiului frate…

S-a născut în 30 mai şi a decedat în 5 iunie… Ironic, poate, dar a prins Ziua Copilului…

S-a stins pentru că s-a născut cu o malformaţie datorată radiaţiilor de la Cernobîl…

Poate e impropriu să scrii în memoria unei vieţi de nici o săptămână… Nici măcar n-a aşteptat Sabatul, că s-a stins. Sau poate n-a trăit decât un Sabat repetat zi de zi. Apoi s-a reîntors în braţele primitoare ale Tatălui.

Cât despre mine, când s-a întâmplat accidentul, mi-amintesc că ne-au sechestrat în şcoală şi nu ne-au mai dat drumul acasă câteva ceasuri, deşi programul era de mult terminat.

Informaţiile nu ajungeau până la noi. Ar fi fost culmea – nu-i aşa? – să li se explice unor elevi că s-a produs un accident de proporţii la cea mai importantă centrală nucleară din vecini… Pericolele sunt astea şi astea. Aşteptaţi până la noi dispoziţii!

Nu! N-am ştiut nimic, nimic, decât că poarta şcolii s-a închis şi nu ne lăsau să mergem acasă. După vreo două ceasuri în care ni s-au terminat şi poveştile, şi bancurile, şi glumele pe seama profilor, dirilor…, am aflat că trebuie să ni se distribuie nişte medicamente, şi numai după aceea vom putea pleca acasă.

Au mai trecut vreo două ore până au venit medicamentele. Până la urmă, am părăsit şcoala cu toţii, într-un fel de marş al tăcerii, fiindcă nu mai aveam dispoziţie nici măcar pentru zâmbete cu subînţelesuri, trecând prin dreptul vreunui prof sau al altuia.

Prima dată când am realizat, într-adevăr, efectele Cernobîlului a fost când s-a stins Flaviu Cristian…După ce-a respirat 6 zile aer de (pe) Pământ, s-a grăbit foarte tare s-ajungă în Cer, să prindă întâiul şi ultimul Sabat. Acasă!

Un gând cald, surioresc, fratelui mai mare!