O imagine care nu tace


Nu, nu e o fotografie. E o imagine mentală. Care persistă. Şi e grăitoare. E foarte puternică. Dacă aş zice că e duhovnicească, unii s-ar bloca în terminologie şi n-ar mai merge mai departe.

Chiar dacă nu pot scrie jurnal online, chiar dacă aici e o fărâmă… „la vedere”, neştiind niciodată dacă va fi şi (la) „re-vedere”, azi am avut de-a face cu această imagine pe care vă las să o construiţi fiecare, fără a avea alt referent decât cuvintele care o redau.

Imaginaţi-vă un fel de puzzle de piese albe, despărţite între ele de linii negre, groase, puternice, în relief.

Dacă nu e puzzle, atunci poate fi un vitraliu,  cu bucăţi doar albe, despărţite prin aceleaşi linii negre.

Dacă nu e nici puzzle, nici vitraliu, poate e un mozaic, ştiţi cum sunt acelea construite cu azulejos, dar numai cu bucăţele albe, separate de linii negre îngroşate…

Sau nişte pietre puse la baza unui şemineu, una peste alta, toate albe, însă şi între ele, acelaşi negru în relief, despărţitor…

La un moment dat, liniile negre încep să se subţieze, imaginea se schimbă puternic, devine luminoasă, şi mai luminoasă, negrul despărţitor se tot subţiază, până e înlocuit de sânge roşu… Un sânge care nu pătează albul bucăţelelor, îl face şi mai luminos, îl înnobilează. După ce sângele se scurge, nevăzut, fără să lase pete, rămâne totul într-Unul, într-Una, alb, alb, alb… fără distincţie.

Piesele de puzzle nu se mai identifică, s-au unificat, n-a mai rămas nici amintirea a ce a fost.

Vitraliile n-au fost niciodata vitralii, ci doar o bucată compactă, albă, dar luminoasă, aproape de transparenţă.

Mozaicul e de un alb imaculat, nu există nimic care să amintească de piesele mici, infime, adunate laolaltă.

Şemineul are pietre albe, un soclu puternic, unde nu a rămas nici urmă de separaţie între pietre.

(Aş scrie sub fiecare piatră albă nume… Aş scrie un cutremur sau o prăbuşire… Aş scrie localităţi şi zile… Aş scrie fraţi, surori…)

(Aş scrie pâine.)

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De ochi(t). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la O imagine care nu tace

  1. rodica botan zice:

    Oare singele Lui ne uneste si ne face un singur trup?…ca Biserica?
    Oare o natiune imprastiata se aduna si ia viata cind oamenii recunosc ca ceea ce-i desparte si ceea ce-i apropie este singele Imparatului ce vine sa-Si ia mostenirea?
    Oare asa cum sintem pulverizati si impartiti in starea jalnica in care aratam, ca si cum cineva ne-a amestecat, ne-a imbucatatit, mai putem prin singele Lui sa speram sa ajungem un trup nou cu o identitate noua, albiti, curatiti, intregi… si luind un nume nou… gata pentru o viata noua in vesnicie?

    Cel putin asta mi-a spus mie povestea ta…

  2. cella zice:

    as scrie dragoste, transformare … viata …

  3. ama zice:

    mi-a placut exercitiul de imagin(ati)e… m-am infruptat din „painea” finalului cu gandul la Alb.

  4. A.Dama zice:

    Rodica dragă, şi eu aş pune multe întrebări cu „oare”!
    Oare chiar ne dăm seama că se întâmplă asta?
    Se întâmplă sub ochii noştri. Sângele care-a curs o dată are putere peste toată fiinţa, din orice moment istoric şi din orice loc geografic.
    Oare chiar înţelegem că e mai mult decât culoare?
    Oare înţelegem cum roşul trecut peste negru dă alb imaculat?

    🙂

  5. A.Dama zice:

    Cella, mulţumesc de gând la gând!
    Frumos! Mă gândeam de ce nu L-a recunoscut Maria pe Isus în grădină? De ce nu L-au recunoscut ucenicii pe drumul spre Emaus? Fiindcă ochii noştri nu sunt învăţaţi cu trupul de slavă… Adică acea transformare definitivă şi irevocabilă. 🙂

  6. A.Dama zice:

    Ama,
    Înseamnă că am luat un fel de cină de taină împreună! 🙂
    Va fi bun şi-un ceai cândva!
    Până atunci, Adevărat a-nviat! 🙂

  7. Lia zice:

    Liniile au fost mereu albe undeva. Piesele au fost si sunt, negre, apoi rosii. Liniile albe s-au largit; fiindca fiecare dintre ele a constituit o carare intre culori.
    Pe-o linie alba, ingrosata, este si numele meu. Intre piesele negre si rosii, din dreptul ferestrei, o carare merge in sus.

  8. A.Dama zice:

    Lia, fiecare are dreptul să meargă mai departe dacă îi vin idei! Fiecare pe cont propriu. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s