Reţeta unora antiplictis(eală):
Pasul 1:
Omoară câteva muşte!
Pasul 2:
Pune-le la uscat!
Pasul 3:
Aşează-le pe hârtie, ia un creion şi lasă imaginaţia să zboare!
Iată câteva exemple:
*
*
*
*
*
*
*
de (re)ţinut
Exceptând articolele care au precizată o altă sursă, conţinutul articolelor de pe acest blog nu poate fi reprodus fără acordul meu. Vezi pagina De contactat!de (a)mestecat
lumea adam(a)ică 
Şi cei care nu au plăcere să omoare?
cred ca-i un leac bun si pentru cei obositi sa priveasca aceste „roade ale imaginatiei”
M-am uitat in fuga si apoi am revenit …cu incetinitorul, sa inteleg mai bine.
– La prima privire, m-am gandit ca poza cu nr. 4 ar putea fi o partitura muzicala… ptr. ca sunt prea putine linii de portativ, o fi trecere de pietoni???
Bibliotecarule,
Numără-mă şi pe mine printre ei.
Pe ţânţari reuşesc să mă răzbun din când în când, dacă bâzâie prea tare… În rest, chem pompierii! Sau ambulanţa. 😛
Deci ziceai că nu ţine figura cu muştele?
Nici cu blogurile?
Nu sunt unele mortale? 😀
Mitică,
Eu zic că e finish-ul unui maraton. E haios rău! 😛
Vai nici de plictiseala crunta nu as face asta … beacs …
Uite ca si mustele moarte sint bune la ceva!!!
Eu nu pot face nimic să înving spleen-ul. După cum spunea amicul Arthur Schopenhauer, genialitatea este şi o condamnare la durere.
sunt haioase imaginile 🙂
draga mea…
se pare ca cinvea din blogosfera mi-a marcat comentariile ca fiind spam-uri. Asa ca …neplacut moment, dar comenturile mele merg in spam. Te rog marcheaza comentariile mele ca nefiind spam-uri…poate isi revine akismetul 🙂
Pup, o zi senina !
Cella,
Deci beacs nu e regionalism? Se foloseşte peste tot? 😛
Stai liniştită, nici eu nu aş face de-astea! Dar eu nu reuşesc să mă plictisesc.
Când trebuie să ascult discursuri care nu mă interesează, scriu versuri pe un carneţel… Versuri nereuşite, dar ce contează? 😀
Rodica, îmi place umorul tău! Mai ales că tu desenezi frumos, e clar că ai făcut click. 🙂
Bibliotecarule,
Vrei să mă laşi fără replică?
Tu crezi că Schopenhauer, „compozitorul” 😛 , a fost cel dintâi care şi-a dat seama că a cunoaşte înseamnă durere. Ai citit vreodată capitolul 1 din Eclesiastul?
Sigur că Eclesiastul nu-i face geniali pe cei ce ştiu mult, dar, până la urmă, francezii strigă „c’est génial!”, chiar dacă e vorba de un câine care îi aduce băţul stăpânului, după ce acesta l-a aruncat… Deştept câine, nu-i aşa? Ştie mult(e). 😀
În orice caz, nu mă voi face că plouă, dacă tot veni vorba de autodiagnosticul de genialitate… Păi, deh, fiecare e liber să creadă ce vrea, dacă tot e garantată libertatea crezului!
🙂
Gabi, a trebuit să te recuperez de la gunoi. 🙂 Bine, nu pe tine, doar comentariile… Dar n-a fost nimic murdar în toată povestea. 🙂
Trebuie să mă gândesc la leapşa aceea, doar că nu mai reuşesc să drămuiesc secundele. Prea se duc în multe direcţii.
O săptămână cu binecuvântări vizibile!
@ A Dama
Nu este vorba despre cunoaştere în cazul lui Schopenhauer, ci de modalitatea de reflecţie a realităţii, despre inteligenţă. Domnia sa se raportează la un altfel de capacitate decât cea Biblică. Raportarea şi înţelegerea implică sensibilitatea simţurilor, adică capacitatea de a percepe nuanţe. Omul brută este mai insensibil la durere iar subtilitatea gândirii conduce la sensibilitate la durere. Cel puţin aşa spunea Schopenhauer… Eu unul sunt foarte sensibil la durere… 😀
Haide ca m-am distrat! Foarte interesant. Felicitari pt toate posturile pe care le citesc cu mare drag de fiecare data! O zi suportabila!
Multumesc,
Doamne-ajuta!
acum fac o proba 😉
sper sa-si fi revenit, daca nu, ia-ma din nou de la gunoi :))
vorbesc serios 😛
Pup, o seara blanda 🙂
Bibliotecarule,
Îl voi lăsa pe Schopenhauer la o parte.
Şi eu am fost foarte sensibilă la durere. Până am înţeles că suferim mai mult când suntem fireşti. Sufleteşte vorbind, suferim, până obosim, şi chiar dincolo de oboseală.
Duhul nu oboseşte, Duhul Lui dătător de viaţă. Când suntem duhovniceşti, suferinţa se vede cu totul altfel.
Am văzut în ultima vreme suferinţă multă în jur. Nu „multă”. Suferinţă cât toate oceanele laolaltă şi încă ceva pe deasupra.
Cu sufletul, imediat reacţionezi, te revolţi, ceri „dreptate”.
Cu duhul, vezi imaginea în ansamblu.
E un exerciţiu (in)uman…
Timetobebrave,
Bine-ai venit! 🙂
Mulţumesc pentru aprecieri.
Şi că n-am râs de una singură. 🙂 🙂
Gabi dragă,
Era tot la spam…
Ceva, ceva nu iese la socoteală! 😦
Să nu dureze!…
Somn alin(tat)!
Foarte simpatic, A.Dama! Uite, la asta nu m-am gândit. Dar am o idee grozavă cu…ţânţari halterofili! 😀
Cum să te mai plictiseşti?
PS: Azi am avut parte de o privelişte plină de tot hazul: motanul meu se juca în curte cu un gândac! M-am gândit că şi-l dorea la insectar!
Alex, tu ţii tot cu motanul tău, orice s-ar întâmpla.
Când avea o captură de patru şoareci, tot cu el ţineai.
Şi bieţii şoricei?
Şi bietul gândac?
😀
Ha, ha, A.Dama! Aşa e, tot cu motanul ţin! Iar ca răspuns la întrebările tale era să răspund asemeni unui personaj cam sinistru din istoria contemporană: „victime…colaterale!” 😀
PS.Şi pentru că tot veni vorba de „motănilă”, astă seară prindea …greieri!
Auăleu, Alex,
Acum m-ai pus pe jar.
Cândva eram CriCri…
Rău motan ai tu! Cum te poţi „lăuda” cu el?
🙂
Pingback: un pic prea mult | lumea adam(a)ică