Rob sau Fiu?


În urma concursului desfăşurat aici, cel mai rapid şi exact răspuns l-a dat Th3Lov3OfGod, prin urmare, acest articol îi revine cu dedicaţie din partea A.Damei.

Fiindcă nu ştiu prea multe despre destinatarul articolului, am ales să schițez un răspuns la întrebarea de aici. Ce înseamnă, pentru mine, anul acesta, sărbătorirea Paştelui?

Sigur că relaţia mea cu sărbătoarea va rămâne mereu una particulară, datorită lecturilor pe această temă, însă, urmărind cum se trece de paroxism – dacă există ceva dincolo – înțelegând prin paroxism punctul în care sărbătoarea e complet resemantizată şi, deci, înlocuită cu altceva…, n-aveam cum să nu iau atitudine. Am scris mai mult despre Crăciun aici, aici, despre sărbători importate aici şi aici, am scris mai puţin despre Paşti, însă e acelaşi pattern: semnificaţia religioasă e complet înlocuită de o alta (masă în familie, zile libere şi voyage) sau de nimic. Însă aspectul consumist e foarte la vedere: cruce? e ok, dar atunci să decorăm pâinea sau prăjiturelele cu ea; ouă vopsite? e ok, dar atunci să le găsească Iepuraşul în iarbă; post? fie şi post, dar să sfârşim înecaţi cu drob, sau friptură de miel, sau într-o mare de ciocolată, că fântâna nu e suficientă.

Cât pentru mine, alegerea e, întâi de toate, la nivel semnificativ, în ciuda reproşului că ritualicul ar fi desuet. Până la urmă, dacă nu se mai pune problema constrângerilor – în societăţile tradiţionale, sărbătoarea făcea să rimeze libertatea cu constrângerea, având un topos al ei, un interval şi reclamând un anumit tip de comportament -, dacă rămânem, deci, numai la alegere, atunci aleg să mor şi să-nvii… zi de zi.

Revenind însă la ce înseamnă pentru mine, în acest an, sărbătoarea pascală, aş spune că e o meditaţie zilnică la ce înseamnă a fi fiu, nu rob.

Chiar dacă unora li se pare că „nici nu se pune problema”, socotind, din start, că suntem fii, am stat pe gânduri dacă aceasta e realitatea pe care o trăiesc eu, în primul rând. Realitatea pe care o trăim noi…

Am convingerea că sunt fiu. Dar mă port ca un rob… Voi folosi „masculinul-neutru”, adică „generic”, pentru că nu mă interesează pe moment cum e cu bărbaţii şi femeile care vor fi ca îngerii. Am zâmbit când mi s-a spus că unii au fost intrigaţi că femeile cântă aceleaşi versuri ca bărbaţii, dacă ele conţin substantive sau adjective masculine. Că sună bizar ca o femeie să cânte: Sunt fiul Tău, mă ţii de mână sau „Eram pierdut şi gol”…

Însă, dincolo de această convingere de a fi fiu, convingere care ţine de planul teoretic, ce se întâmplă practic, cum se modifică întregul comportament al cuiva care a devenit fiu? Într-o relaţie ideală părinte-copil, există iubire reciprocă, există comunicare şi responsabilităţi mutuale.

De multe ori, nu ştim să ne arătăm dragostea nici faţă de persoanele pe care le avem în proximitatea noastră fizică. Atunci cum vom putea să ne arătăm dragostea faţă de Cel (de) nevăzut? Din punctul de vedere al iubirii, se poate să ne purtăm faţă de Dumnezeu ca nişte robi. Robii nu neapărat îşi iubesc stăpânii. Dar robii buni li se supun şi le îndeplinesc poruncile. Oare El simte că-L iubim ca fii?

Între părinte şi fiu, există comunicare în ambele sensuri… Teoretic, noi spunem că ne rugăm, însă de câte ori nu e doar o jertfă a nebunilor (Ecles. 5, 1), o bolborosire fără noimă (Mat. 6, 7), un semnificant fără semnificat?… Dacă un copil ar veni zi de zi doar să ceară, n-ar mulţumi niciodată şi n-ar avea altă ocupaţie decât să risipească, oare nu ne-am pune problema: „Eu l-am crescut aşa?” În această comunicare dintre noi şi El, ni se întâmplă să ne purtăm ca robii, nu ca fiii. Venim şi Îi cerem, neţinând cont de statutul pe care-l avem… Jonglăm între Casa Lui şi casa altui stăpân. Dormim o noapte pe săptămână Acasă, şi în celelalte nopţi pe coclauri.

Cât priveşte responsabilităţile, oare ce fac în casă fiii şi ce fac robii? Oare stăm în prezenţa Lui atât cât li se cuvine unor fii, făcând întocmai ce ne spune, când ne spune, fără cârtiri, fără să aşteptăm o plată, aşa cum aşteaptă robii? De prea multe ori suntem convinşi că Dumnezeu trebuie să ne (răs)plătească pentru ce facem pentru El, chiar dacă El a dat fără plată tot ce-a avut. Tot, tot, TOT…

*

Am folosit persoana I, şi singular, şi plural. Pentru mine, asta e lecţia sărbătorii de-acum! Sper, Privitorule, să fie o meditaţie cu folos şi pentru tine! Să priveşti în sus, în adâncul inimii! Acolo nu mai contează susul şi josul. Contează Prezenţa atotcuprinzătoare.

Mai am un dar. Un poem scris de Samuil Mitra, Umbre din cer. E ca o îngenunchere la Cruce. E doar o între-vedere a celui cu statut de Fiu.

Umbre din cer

Tremur de frig pe cântarul Tău
ameţit de ruşinea goliciunii mele
caut în talerul Tău auster un
loc … să mă ţin… să…
m-ascund în balansul acest uriaş
cui să strig, cui să spun
Ce puţin mi-ar lipsi ca să fiu
geamănul umbrei de fiu!

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De (la) prieteni și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Rob sau Fiu?

  1. Th3Lov3OfG0d zice:

    Nu pot spune decat … MULTUMESC! Mulţumesc, nu neaparat pentru dedicaţie, ci pentru gândul din inimă, aşezat – nu cu puţină trudă – pe tastatură şi ecran. S-a meritat să particip la concurs & premiul e chiar fain :D. Citire cu folos tuturor !

  2. A.Dama zice:

    TheLoveOfGod,
    Aşa să fie!
    Cu mulţumire.
    Cu bucurie.
    Cu Apă Vie!
    🙂

  3. Th3Lov3OfG0d zice:

    Nu am vazut ca am primit aici o dedicatie suplimentara in versuri. Altfel nu as mai fi cerut si flori :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s